— Mătuşa ta m-a impresionat profund.
— Mi-am dat seama.
— 374 —
— Spune-mi, cum a reuşit să vină aici din România şi să ajungă
pe o poziţie atât de înaltă? Dacă nu te deranjează întrebarea.
Sorbi din cafea şi apoi răspunse:
— Cred că a fost mâna destinului. Familia ei era foarte săracă; erau ţărani din Transilvania care trăiau de pe urma unui petic de pământ într-un sat despre care am auzit că nici nu mai există.
Bunicii mei au avut nouă copii, Éva fiind cel de-al treilea. Au trimis-o la muncă pe când avea doar şase ani, fiindcă nu le ajungeau banii şi nu aveau ce să-i dea să mănânce. A început să muncească la conacul unor unguri bogaţi, stăpânii tuturor pământurilor din jurul satului. Între cele două războaie mondiale trăiau acolo mulţi moşieri maghiari, ca urmare a mutării graniţelor prin Tratatul de la Trianon.
— Cel care a modificat frontierele după încheierea Primului Război Mondial?
— Exact. Éva a lucrat pentru familia aceasta încă din copilărie, şi mi-a spus că au fost drăguţi cu ea. O lăsau să plece acasă uneori duminica, astfel că a putut păstra legătura cu familia ei. Când a împlinit şaptesprezece ani, cei pentru care lucra au hotărât să se întoarcă la Budapesta şi au luat-o cu ei. Acolo a întâlnit un tânăr jurnalist revoluţionar pe nume János Orbán. S-au îndrăgostit, s-au căsătorit, iar el a supravieţuit războiului. Mulţi au fost tinerii unguri care au luptat în Primul Război Mondial, pe diverse fronturi din Europa, şi zac acum în gropi comune în Polonia, Rusia… În orice caz, Orbán a ocupat o poziţie înaltă în cadrul coaliţiei guvernamentale de după încheierea păcii şi a obţinut un loc în cabinet. Apoi a murit într-un accident de maşină, iar Éva şi-a crescut singură fiii şi i-a urmat cariera politică. E o femeie uimitoare. N-am ştiut niciodată care sunt adevăratele ei convingeri politice; uneori am senzaţia că păstrează o anume distanţă emoţională faţă de domeniul politicii în general, ca şi cum ar fi pentru ea doar o simplă
profesie. Cred că unchiul meu era un tip pasionat, un adept convins al doctrinei leniniste şi un admirator al lui Stalin, înainte ca
— 375 —
atrocităţile comise de el să devină cunoscute aici. Nu ştiu dacă
mătuşa gândea la fel, dar cert este faptul că şi-a clădit o carieră
remarcabilă. Copiii ei s-au bucurat de toate privilegiile posibile, dar ea şi-a folosit puterea pentru a mă ajuta şi pe mine, aşa cum ţi-am spus.
— Şi cum aţi ajuns aici, tu şi cu mama ta?
Helen oftă din nou.
— Mama e cu doisprezece ani mai tânără decât Éva; a fost mereu preferata ei dintre ceilalţi copii ai familiei, şi avea doar cinci ani când mătuşa a plecat cu moşierii maghiari la Budapesta. Apoi, la nouăsprezece ani, fără a fi căsătorită, a rămas însărcinată. I-a fost teamă că vor afla părinţii şi toată lumea din sat – într-o cultură atât de tradiţionalistă, ar fi riscat excluderea şi, poate, moartea prin înfometare –, aşa că i-a scris Evei şi i-a cerut ajutorul. Mătuşa mea i-a aranjat deplasarea la Budapesta, unchiul a aşteptat-o la graniţă, care era aspru păzită, şi a adus-o în oraş. Am auzit-o o dată pe Éva spunând că au dat o mită uriaşă oficialilor de la frontieră.
Transilvănenii erau detestaţi în Ungaria, mai cu seamă după
Trianon. Mama mi-a spus că îi datorează totul unchiului; nu numai că a salvat-o dintr-o situaţie teribilă, dar niciodată n-a lăsat-o să
simtă diferenţa de origine dintre ei. Când a murit, i-a frânt inima. El a fost cel care a adus-o în Ungaria în siguranţă, oferindu-i o viaţă
nouă.
— Şi apoi te-ai născut tu.
— Şi apoi m-am născut eu, la un spital din Budapesta, iar unchiul şi mătuşa au contribuit la creşterea şi educarea mea. Eu şi mama am locuit cu ei până când am intrat la liceu. În timpul războiului, Éva ne-a dus pe toţi la ţară şi ne-a procurat de mâncare. Mama a făcut şi ea şcoala aici şi a învăţat maghiara. A refuzat întotdeauna să mă
înveţe româna, deşi uneori o auzeam vorbind în somn româneşte.
Vezi deci – adăugă cu o privire amară – cum ne-a transformat Rossi viaţa. Dacă nu ar fi fost mătuşa şi unchiul meu, poate că mama ar fi
— 376 —
murit singură în vreo pădure şi ar fi fost mâncată de lupi. Şi eu odată cu ea, de fapt.
— Le sunt şi eu recunoscător unchiului şi mătuşii tale, am spus, şi apoi, temându-mă de o nouă privire sardonică din partea ei, mi-am făcut de lucru turnându-mi cafea în ceaşcă.
Helen nu răspunse şi, după câteva momente, scoase din geantă
nişte hârtii.
— Mai recitim o dată prelegerea ta?
Aerul rece şi lumina soarelui de dimineaţă mi se păreau ameninţătoare; în drum spre universitate nu mă puteam gândi decât la momentul, din ce în ce mai apropiat, în care aveam să-mi încep prelegerea. Mai vorbisem o singură dată în faţa unui public, când susţinusem o prezentare împreună cu Rossi, cu un an în urmă, în cadrul unei conferinţe pe tema colonialismului olandez. Fiecare dintre noi scrisese câte o jumătate a prezentării. Jumătatea mea fusese o jalnică încercare de a condensa în douăzeci de minute ceea ce credeam că va cuprinde viitoarea mea disertaţie; cea a lui Rossi se dovedise a fi un veritabil şi excelent tratat asupra moştenirii culturale a Olandei, a forţei strategice a marinei olandeze şi asupra naturii colonialismului, în ciuda sentimentului meu general de jenă, fusesem flatat de faptul că Rossi mă invitase să mă alătur lui. În timpul discursului fusesem susţinut de prezenţa lui masivă şi încrezătoare alături de mine, pe podium, şi apoi de bătaia sa prietenească pe umăr, când am încheiat. Astăzi însă, aveam să fiu singur. Perspectiva era sumbră, ba chiar înspăimântătoare, şi numai gândul la modul în care ar fi abordat Rossi situaţia a izbutit să mă
liniştească întru câtva.
În jurul nostru se întindeau străzile elegante ale Pestei, iar acum, la lumina zilei, puteam vedea că se află în construcţie – de fapt reconstrucţie – după distrugerile din timpul războiului. Multor case le lipseau încă un perete sau ferestre la etajele superioare, unele
— 377 —
nemaiavând nici măcar etaj, iar dacă te uitai atent, puteai vedea că
aproape toate suprafeţele erau marcate de cicatricile gloanţelor. Aş
fi vrut să avem timp pentru o plimbare mai lungă, să pot vedea mai mult din Pesta, dar convenisem că vom participa la toate prelegerile de dimineaţă, pentru a conferi o legitimitate cât mai mare prezenţei noastre acolo.
— Şi, în plus, aş vrea să facem ceva mai târziu, după-amiază, îmi spuse Helen. Vreau să mergem la bibliotecă înainte de a închide.
