De când am întâlnit-o – şi am văzut-o în total de trei ori –, m-am gândit adesea la Éva, mătuşa lui Helen. Există persoane care îţi rămân în amintire, după o scurtă întâlnire, mult mai viu decât altele pe care le vezi de nenumărate ori. Éva era în mod cert una dintre acestea, o femeie pe care memoria şi imaginaţia mi-au păstrat-o în amintire în culorii vii, timp de douăzeci de ani. Am folosit-o uneori pentru a contura unele personaje din cărţi sau unele figuri din istorie; înfăţişarea ei mi-a apărut automat în minte, de pildă, când am făcut cunoştinţă cu doamna Merle din romanul lui Henry James, Portretul unei doamne.
De fapt, mătuşa Éva a luat, în imaginaţia mea, locul atâtor femei elegante, formidabile şi subtile, încât îmi este oarecum dificil acum să mi-o amintesc exact aşa cum era când am întâlnit-o prima dată, în seara aceea de vară a anului 1954, în Budapesta. Îmi amintesc însă
aievea cum s-a aruncat Helen în braţele ei, cu o neobişnuită
afecţiune, şi cum Éva nu s-a clintit din loc, îmbrăţişându-şi nepoata calm şi stăpânit şi sărutând-o sonor pe ambii obraji. Când Helen s-a întors spre mine pentru a face prezentările, am văzut urme de lacrimi în ochii amândurora.
— Éva, el este colegul meu american, despre care ţi-am spus.
Paul, ea e mătuşa mea, Éva Orbán.
Ne-am strâns mâinile, eu având grijă să n-o studiez făţiş cu privirea. Era o femeie înaltă, frumoasă, cam de cincizeci şi cinci de ani. Izbitoare mi s-a părut asemănarea ei cu Helen. Ar fi putut fi surori despărţite de o diferenţă de vârstă considerabilă, sau chiar gemene, una dintre ele îmbătrânind prematur ca urmare a încercărilor vieţii, iar cealaltă rămânând, ca prin magie, tânără şi proaspătă. Mătuşa era de fapt doar cu puţin mai scundă decât Helen, dar avea aceeaşi postură semeaţă şi graţioasă. Chipul ei fusese probabil mai frumos decât al nepoatei şi era încă arătos, cu
— 363 —
acelaşi nas lung şi drept, cu pomeţii reliefaţi şi ochii întunecaţi.
Culoarea părului ei m-a nedumerit, dar mi-am dat seama apoi că nu putea fi naturală: era de un roşu-purpuriu, cu o nuanţă căruntă la rădăcini. În timpul şederii noastre în Budapesta am văzut această
nuanţă la multe femei, dar atunci când am zărit-o prima dată m-a uimit. Purta cercei mici de aur şi un costum închis la culoare, copiat parcă după al lui Helen, dar cu o bluză roşie pe dedesubt.
Ne-am strâns mâinile, şi Éva m-a privit în ochi cu mare seriozitate, aproape cercetător. Poate că mă studia încercând să
detecteze orice semn de slăbiciune de caracter, pentru a-şi preveni nepoata, mi-am zis, dar apoi m-am tras singur de urechi: în fond, de ce m-ar considera o potenţială partidă pentru ea? În jurul ochilor şi al colţurilor gurii se zărea un păienjeniş fin de riduri, amprenta unui zâmbet vag. Surâsul apăru şi el după o clipă, ca şi cum nu şi l-ar fi putut stăpâni. Nu e de mirare că femeia asta putea aranja invitaţii la conferinţe şi vize acordate la minut, mi-am zis; aerul de inteligenţă
pe care-l radia era egalat doar de căldura zâmbetului său. La fel ca în cazul nepoatei, dinţii ei erau albi şi regulaţi – un lucru care, aveam să remarc în curând, nu era frecvent întâlnit printre unguri.
— Îmi pare foarte bine să vă cunosc, am spus. Vă mulţumesc pentru prilejul pe care mi l-aţi oferit, de a participa la conferinţă.
Éva râse şi îmi strânse mâna. Dacă am crezut-o o clipă mai devreme stăpânită şi rezervată, m-am înşelat: izbucni pe dată întrun şuvoi de vorbe în maghiară, şi, pe moment, m-am întrebat dacă
ar fi trebuit să înţeleg ceva din ce spunea. Dar Helen mi-a venit imediat în ajutor.
— Mătuşa nu vorbeşte engleza, deşi înţelege mai multe decât vrea să recunoască. Înainte oamenii învăţau la noi germana şi rusa, uneori franceza, dar engleza mult mai rar. Aşa că îţi voi traduce eu.
Şşt – făcu ea, punând o mână pe braţul Évei şi adăugând ceva în maghiară. Spune că eşti bine-venit aici şi speră să nu dai de vreun necaz, fiindcă a întors cu susul în jos întregul birou al secretariatului
— 364 —
Externelor pentru a-ţi obţine viza. Aşteaptă s-o inviţi la prelegerea pe care o vei susţine, şi pe care n-o va înţelege foarte bine, dar vrea să participe din principiu. În plus, trebuie să-i povesteşti despre universitatea la care ai învăţat, despre cum m-ai cunoscut, dacă m-am comportat cum se cuvine în America şi ce fel de mâncăruri găteşte mama ta. Celelalte întrebări pe care le are mai pot aştepta.
Le-am privit pe rând, uluit. Amândouă îmi surâdeau, şi am remarcat aceeaşi expresie ironică pe chipul lor, deşi Helen ar fi avut numai de câştigat dacă ar fi studiat ceva mai mult surâsul frecvent al mătuşii. În mod cert, nimeni nu se putea pune cu o femeie atât de inteligentă ca Éva Orbán; la urma urmei, dintr-o ţărăncuţă româncă
devenise o oficialitate în guvernul ungar.
— Voi încerca pe cât posibil să satisfac curiozitatea mătuşii tale.
Te rog să-i spui că specialităţile pe care le găteşte mama sunt macaroanele cu brânză şi şniţelul pane.
— Ah, şniţel! exclamă Helen şi îi explică mătuşii, care zâmbi aprobator. Te roagă să-i transmiţi mamei tale salutări şi felicitări pentru că are un fiu atât de bun.
Am simţit cum roşesc, spre marea mea iritare, dar am promis că
voi transmite mesajul.
— Acum ar vrea să ne invite la un restaurant care îţi va plăcea cu siguranţă – o reminiscenţă a vechii Budapeste.
Câteva minute mai târziu, eram aşezaţi toţi trei pe bancheta din spate a maşinii Évei – un automobil nu tocmai proletar –, iar Helen îmi arăta prin parbriz diverse clădiri, la îndemnul mătuşii. Ar trebui să precizez că Éva nu mi-a adresat niciun cuvânt în engleză în cursul întâlnirilor noastre, dar am avut impresia că această reţinere era mai curând o chestiune de principiu – un protocol antioccidental, poate – decât orice altceva. Când vorbeam cu Helen în engleză, părea că înţelege câte ceva chiar înainte ca nepoata ei să
traducă. Era ca şi cum ar fi declarat astfel, prin intermediul lingvisticii, că tot ce e occidental trebuie tratat cu o anume
— 365 —
distanţare, cu o notă de respingere chiar, deşi la nivel individual occidentalii puteau fi persoane plăcute, demne de a fi tratate cu ospitalitatea maghiară. În cele din urmă m-am obişnuit să-i vorbesc prin intermediul lui Helen, deşi uneori aveam impresia că mai am puţin şi înţeleg avalanşa aceea de silabe.
Uneori comunicarea dintre noi nu mai avea însă nevoie de interpret. După o excelentă plimbare pe malul Dunării, am traversat ceea ce am aflat apoi că se numeşte Széchenyi Lánchid, Podul cu Lanţuri Széchenyi, un miracol al tehnicii de secol XIX, botezat astfel în onoarea unuia dintre marii modernizatori ai Budapestei, contele István Széchenyi. Când am intrat pe pod, luminile înserării, reflectate în apele Dunării, au inundat întreaga scenă, astfel încât contururile masive ale castelului şi ale bisericilor din Buda, către care ne îndreptam, s-au înveşmântat într-o strălucire aurie-cafenie.
Podul însuşi era un monolit elegant, străjuit la capete de lei întinşi şi susţinut de două arce semeţe. Exclamaţia mea spontană de admiraţie stârni surâsul mătuşii, iar Helen, între noi doi, zâmbi şi ea cu orgoliu.
— Este un oraş minunat, am remarcat, iar Éva mi-a strâns braţul ca şi când aş fi fost unul dintre copiii ei, acum mari.
Helen îmi spuse că mătuşa voia să aflu despre reconstrucţia podului.
— Budapesta a suferit distrugeri masive în timpul războiului.
Unul dintre poduri nu este nici astăzi pe deplin reparat şi multe clădiri au avut de suferit. Poţi vedea că încă se refac numeroase construcţii în oraş. Dar podul pe care ne aflăm a fost refăcut pentru… cum se spune?… pentru centenarul construcţiei sale, în 1949, şi suntem foarte mândri de acest lucru. Eu sunt mândră mai cu seamă fiindcă mătuşa a contribuit la reconstruirea lui.
Éva surâse şi încuviinţă, apoi păru să-şi aducă aminte că, de fapt, nu înţelege engleza.
