O clipă mai târziu am intrat într-un tunel ce pătrundea parcă pe
— 366 —
sub castel, iar mătuşa ne spuse că a ales unul dintre restaurantele ei preferate, un loc «cu adevărat maghiar», pe strada József Attila.
Eram încă uimit de numele străzilor budapestane, unele cu rezonanţă exotică, iar altele, ca aceasta, amintind de un trecut pe care-l credeam viu doar în cărţi. Strada József Attila se dovedi la fel de largă ca majoritatea celorlalte din oraş, nicidecum o cărare noroioasă mărginită de cazemate barbare, în care hunii războinici îşi înghiţeau mâncarea fără a coborî din şa. Restaurantul era elegant şi liniştit, iar şeful de sală ne ieşi rapid în întâmpinare, salutând-o pe Éva şi spunându-i pe nume. Ea părea obişnuită cu acest gen de atenţie. Peste câteva minute eram aşezaţi la cea mai bună masă, de la care puteam admira priveliştea oferită de vechile clădiri şi de copacii bătrâni, de trecătorii în veşminte de vară şi de maşinile zgomotoase ce străbăteau strada în viteză. M-am rezemat în scaun, cu un oftat de mulţumire.
Mătuşa Éva comandă pentru noi toţi, şi primul fel de mâncare veni însoţit de o băutură tare numită pálinka, despre care Helen îmi spuse că era distilată din caise.
— Vom mânca acum ceva delicios, îmi explică Éva prin intermediul nepoatei ei. Se numeşte hortobàgyi palacsinta. E un soi de clătită umplută cu carne de viţel – un fel tradiţional printre păstorii din pustă. Îţi va plăcea.
Mi-a plăcut, ca de altfel şi tot ce a urmat – carne cu legume înăbuşite, straturi de cartofi şi salam cu ouă fierte tari, salate bogate, fasole verde cu carne de oaie, alături de pâinea aurie. Până în acel moment nu-mi dădusem seama cât îmi este de foame după o zi întreagă pe drum. Am remarcat că Helen şi mătuşa ei deopotrivă
mâncau cu aceeaşi poftă nedisimulată, pe care niciun american bine-crescut nu ar fi arătat-o atât de făţiş în public.
Ar fi o greşeală dacă aş lăsa impresia că ne-am limitat doar la a mânca, fiindcă tot timpul Éva a vorbit, iar Helen a tradus. Eu puneam când şi când câte o întrebare, dar în cea mai mare parte a
— 367 —
timpului, din câte îmi amintesc, eram ocupat să ingerez atât mâncarea, cât şi informaţiile receptate. Mătuşa Éva părea să ţină
ferm cont de faptul că eram un istoric; poate îşi închipuia că nu ştiu prea multe despre istoria Ungariei şi nu voia s-o fac de ruşine la conferinţă ori poate că era mânată de patriotismul vechiului imigrant. Oricare ar fi fost motivul, avea un stil excelent de exprimare, şi aproape că-i puteam citi frazele pe chipul mobil înainte ca Helen să le traducă.
Când mi-am încheiat toastul cu pálinka în cinstea prieteniei dintre ţările noastre, Éva a garnisit clătitele păstoreşti cu o descriere a originilor Budapestei – am aflat că fusese iniţial o garnizoană
romană, numită Aquincum, şi că ruinele din acea epocă erau încă
vizibile; la aceasta a alăturat o imagine vie a modului în care Attila şi hunii săi au cucerit cetatea în secolul al V-lea. Otomanii erau deci invadatori târzii şi ceva mai blânzi, mi-am spus. Tocăniţa de carne cu legume – un fel căruia Helen i-a spus gulyás, asigurându-mă că
nu este vorba despre gulaş, numit altfel de maghiari – a atras o lungă descriere a invaziei maghiarilor în secolul al IX-lea. La musacaua de cartofi cu salam, mult mai gustoasă decât şniţelul sau macaroanele cu brânză, mătuşa Éva a continuat cu încoronarea regelui Ştefan I – Sfântul István – în anul 1000.
— Era un păgân înveşmântat în piei de animale, a precizat Éva prin intermediul lui Helen, dar a devenit primul rege al Ungariei, pe care a convertit-o la creştinism. Vei vedea numele lui pretutindeni în Budapesta.
Când credeam că n-am să mai pot înghiţi nici măcar o îmbucătură, doi chelneri îşi făcură apariţia aducând tăvi de pateuri şi prăjituri care n-ar fi fost câtuşi de puţin nelalocul lor în sala tronului austro-ungar, plus ceşti cu cafea – eszpresszó, a precizat Éva.
Nu ştiu cum, dar am mai găsit loc în stomac şi pentru ele.
— Cafeaua are în Budapesta o istorie tragică, traduse Helen. Cu mult timp în urmă, în 1541 mai precis, Soliman I l-a invitat pe unul
— 368 —
dintre generalii noştri, pe nume Balint Török, să ia masa cu el în cortul său, iar la sfârşit, când ajunseseră la cafea – generalul a fost primul maghiar care a savurat această licoare –, Soliman l-a informat că grosul trupelor otomane cuceriseră castelul Buda în timp ce ei mâncau. Îţi imaginezi cât de amară a fost cafeaua aceea pentru Török.
Surâsul ei avea de această dată o nuanţă mai degrabă stânjenită
decât luminoasă. Iarăşi otomanii, mi-am spus; ce amestec ciudat de isteţime şi cruzime, de rafinament estetic şi tactici barbare! În 1541, stăpâneau deja Istanbulul de aproape un secol; amintirea acestui fapt mi-a oferit încă un indiciu despre forţa lor copleşitoare, graţie căreia îşi întinseseră tentaculele în Europa, oprindu-se doar la porţile Vienei. Lupta lui Vlad Dracula împotriva lor, ca şi a multor compatrioţi ai săi creştini, a fost aidoma celei dintre David şi Goliat, cu un succes însă mult mai anemic. Eforturile depuse însă de ei în Europa Estică şi în Balcani, nu numai în Valahia, dar şi în Ungaria, Grecia şi Bulgaria – pentru a nu menţiona decât unele ţări –, au dus în cele din urmă la alungarea otomanilor. Toate acestea le asimilasem în primul rând graţie lui Helen şi-mi stârniseră o anume admiraţie perversă pentru Dracula. Vlad trebuie să fi ştiut că revolta sa împotriva turcilor era sortită eşecului pe termen scurt, şi, cu toate acestea, se războise aproape întreaga viaţă pentru a-şi elibera ţara de invadatorii otomani.
— De fapt, aceasta a fost a doua oară când turcii ocupau aceste teritorii, preciză Helen şi, sorbind din cafea, puse ceaşca pe masă cu un suspin satisfăcut, de parcă aici cafeaua ar fi fost mai delicioasă
decât oriunde altundeva. Iancu de Hunedoara i-a înfrânt la Belgrad, în 1456. El e unul dintre marii noştri eroi, alături de regele Ştefan şi Matei Corvin, cel care a construit noul castel şi biblioteca despre care ţi-am vorbit. Mâine, când vei auzi clopotele bisericilor din tot oraşul bătând la prânz, să ştii că bat în cinstea victoriei sale de atunci; încă o mai celebrează şi azi, în fiecare zi.
— 369 —
— Iancu de Hunedoara… am spus gânditor. Cred că i-ai menţionat numele şi aseară. Şi spuneai că victoria aceea a fost în 1456?
Ne-am privit pentru o clipă; orice dată care se încadra în timpul vieţii lui Dracula devenise un fel de semnal între noi doi.
— Era în Valahia pe atunci, şopti Helen.
Ştiam că nu se referise la Iancu de Hunedoara, fiindcă încheiasem un fel de pact tacit să nu-i rostim numele în public. Éva era însă
prea isteaţă pentru a fi păcălită de o omisiune ori de o simplă
barieră de limbaj.
— Iancu de Hunedoara? întrebă ea şi adăugă ceva în maghiară.
— Mătuşa vrea să ştie dacă eşti interesat în mod deosebit de perioada în care a trăit Iancu, îmi explică Helen.
Nu ştiam ce să răspund, aşa că am spus doar că întreaga istorie a Europei mi se părea interesantă. Această remarcă a adus pe chipul Évei o privire subtilă, aproape o încruntare, şi m-am grăbit să-i distrag atenţia.
— Te rog s-o întrebi pe doamna Orbán dacă-i pot adresa eu însumi câteva întrebări.
— Desigur.
Surâsul lui Helen părea să aprobe atât solicitarea mea, cât şi motivele ei ascunse. După ce ea traduse, Éva se întoarse spre mine cu o expresie precaută.
— Mă întrebam, am început, dacă este adevărat ce se aude la noi în Occident despre actualul liberalism maghiar.
