— 357 —
facultăţii şi ale oaspeţilor străini, unii dintre ei părând chiar mai tineri decât mine. Se strânseseră cu toţii în jurul meu şi al lui Helen şi, treptat, am început să disting un amestec de germană şi franceză, plus o altă limbă care ar fi putut fi rusă. Era un grup alert, plăcut, şi, cu timpul, nervozitatea a început să mi se risipească. Helen mă
prezentă tuturor cu o graţie uşor distantă, care mi s-a părut cum nu se poate mai adecvată situaţiei, explicând în ce constă colaborarea noastră şi la ce se referă articolul ce urma a fi publicat într-o revistă
americană. Chipurile interesate se strânseseră acum în jurul ei, asaltând-o cu întrebări în maghiară, şi am văzut cum obrajii i s-au îmbujorat în vreme ce schimba strângeri de mână şi săruturi pe obraz cu vechi cunoştinţe. N-o uitaseră, în mod evident – şi cum ar fi putut? Am remarcat că era una dintre cele câteva femei din sală, unele mai în vârstă, iar altele foarte tinere, dar ea le eclipsa pe toate.
Era mai înaltă, mai energică şi mai stăpână pe ea însăşi, cu umerii ei largi, buclele negre şi privirea animată de un umor stăpânit. M-am întors spre unul dintre profesori, pentru a-mi dezlipi ochii de ea; băutura aceea tare începuse să-mi alerge deja prin vene.
— Este o participare obişnuită la o conferinţă din Ungaria? am întrebat fără a şti prea bine ce vreau să spun; dar trebuia să zic ceva.
— Da, mi-a răspuns cu mândrie interlocutorul meu, un bărbat scund, de circa şaizeci de ani, cu un sacou cenuşiu şi cravată gri.
Avem multe întruniri internaţionale la universitate, îndeosebi acum.
Aş fi vrut să întreb ce înseamnă acel „îndeosebi acum”, dar profesorul Sándor îşi făcu apariţia din nou şi mă conduse spre un bărbat cu chip frumos, care părea nerăbdător să mă întâlnească.
— Domnia Sa este profesorul Géza József şi ar vrea să vă
cunoască.
În acea clipă Helen se întoarse şi, spre surprinderea mea, am văzut pe chipul ei o umbră de neplăcere – sau poate chiar de dezgust. Se apropie de noi imediat, ca pentru a interveni.
— Ce mai faci, Géza?
— 358 —
Îi strânse mâna, oficial şi oarecum rece, înainte de a avea eu timp să-l salut.
— Îmi pare bine să te văd, Elena, se înclină acesta, şi am sesizat ceva ciudat în vocea lui, ceva ce ar fi putut părea zeflemea, dar nu neapărat.
M-am întrebat dacă vorbeau în engleză doar din politeţe faţă de mine.
— Şi mie îmi pare bine, replică Helen scurt. Permite-mi să ţi-l prezint pe colegul împreună cu care am lucrat în America…
— Ce plăcere să vă întâlnesc, o întrerupse el şi îmi adresă un zâmbet care îi ilumină trăsăturile fine.
Era mai înalt decât mine, cu păr des, castaniu, şi cu siguranţa de sine a unui bărbat care-şi cunoaşte virilitatea; ar fi fost magnific în spinarea unui armăsar, străbătând pusta alături de turmele de oi.
Mâna lui era caldă când o strânse pe a mea, iar cu cealaltă îmi atinse uşor umărul. Nu înţelegeam de ce îl consideră Helen respingător, deşi impresia că asta simte faţă de el mi s-a accentuat.
— Şi ne veţi face mâine cinstea susţinerii unei prelegeri?
Splendid! Dar engleza mea nu este foarte bună, adăugă el după o clipă. N-aţi vrea să vorbiţi în franceză? Sau germană?
— Engleza dumneavoastră este mult mai bună decât ar fi franceza ori germana mea, sunt convins.
— Sunteţi prea amabil, replică el, copleşindu-mă cu un surâs larg.
Înţeleg că domeniul dumneavoastră de studiu este dominaţia otomană în Carpaţi?
Veştile circulau repede aici; ca şi acasă, de altfel.
— Oh, da. Deşi sunt sigur că voi avea multe de învăţat despre acest subiect de la membrii universităţii dumneavoastră.
— În niciun caz! murmură el amabil. Dar am făcut şi eu unele cercetări şi mi-ar face plăcere să le discut cu dumneavoastră.
— Profesorul József are o arie vastă de interese, interveni Helen pe un ton capabil să îngheţe apele.
— 359 —
Întreaga situaţie mi se părea de neînţeles, dar ştiam că în orice catedră universitară există lupte intestine, dacă nu chiar un război deschis, iar cel de aici nu făcea probabil excepţie de la regulă.
Înainte de a putea găsi ceva împăciuitor de spus, Helen se întoarse brusc spre mine.
— Domnule profesor, trebuie să ne îndreptăm spre următoarea întrevedere.
Pentru o clipă n-am fost sigur cu cine vorbea, dar în secunda următoare îşi trecu braţul pe sub al meu. Profesorul József se arătă
plin de regrete.
— Oh, îmi dau seama că sunteţi foarte ocupat. Poate că vom discuta altă dată despre chestiunea otomană. Şi mi-ar face mare plăcere să vă prezint oraşul nostru ori să vă invit la un prânz…
— Profesorul are agenda plină pe toată durata conferinţei, i-o tăie Helen.
I-am strâns mâna cu atâta căldură cât mi-a permis privirea ei îngheţată, iar apoi József s-a întors spre ea şi i-a prins degetele în palma lui.
— E o încântare să te văd din nou acasă.
