— O prelegere. Vei susţine o prelegere. Doar aşa ne putem motiva prezenţa acolo.
— O prelegere pe ce temă, dacă nu te superi?
— Pe tema prezenţei otomane în Transilvania şi Valahia, cred.
Mătuşa mea a avut amabilitatea de a o strecura în program deja. Nu va trebui să fie o prelegere lungă, fiindcă, fireşte, otomanii n-au izbutit să cucerească niciodată pe deplin Transilvania. M-am gândit că subiectul ţi se potriveşte; la urma urmei, amândoi ştim atât de multe despre Vlad, iar el a fost cel care i-a ţinut în frâu în epoca respectivă.
— Frumos din partea ta, am replicat. Vrei să spui că tu ştii atât de multe despre el! Şi adică va trebui să stau în faţa unei adunări internaţionale de istorici şi să vorbesc despre Dracula?! Te rog să-ţi aminteşti că disertaţia mea se referă la ghildele negustorilor olandezi şi că nici măcar n-am terminat-o. De ce nu susţii tu prelegerea?
— Ar fi ridicol! exclamă Helen, încrucişându-şi mâinile deasupra ziarului. Eu sunt… cum spuneţi voi în engleză, un cal breaz. Toată
lumea de la universitate mă cunoaşte şi s-a plictisit deja de lucrările mele. Un oaspete american va adăuga însă un plus de strălucire conferinţei, şi îmi vor fi recunoscători că te-am adus, chiar şi aşa, în
— 347 —
ultimul moment. Datorită ţie, se vor simţi mai puţin jenaţi de casa de oaspeţi a universităţii şi de mazărea conservată pe care o vor servi tuturor participanţilor la cina de adio. Te voi ajuta să-ţi scrii prelegerea – sau o voi scrie eu în locul tău, dacă ai de gând să fii atât de scorţos –, iar tu o vei susţine sâmbătă. În jurul orei unu, parcă aşa a spus mătuşa.
Am oftat. Era cea mai dificilă persoană pe care o întâlnisem vreodată. Mi-a trecut prin minte că prezenţa mea acolo, alături de ea, ar putea constitui un risc politic mai mare decât voia ea să
recunoască.
— Şi ce au avut de-a face otomanii din Valahia şi Transilvania cu relaţiile de muncă în Europa?
— Ei, vom găsi noi o modalitate de a face legătura între ele. Asta e frumuseţea solidei educaţii marxiste pe care nu ai avut privilegiul de a o primi. Crede-mă, dacă vrei neapărat, poţi găsi elemente referitoare la relaţiile de muncă în absolut orice subiect. În plus, Imperiul Otoman era o mare forţă economică, iar Vlad le-a întrerupt rutele comerciale şi le-a tăiat accesul la resursele naturale din regiunea danubiană. Nu-ţi face griji, va fi o prelegere fascinantă.
— Dumnezeule!
— Nu, lasă-l pe Dumnezeu. Să ne îndreptăm atenţia asupra relaţiilor de muncă.
Nu m-am putut împiedica să nu râd şi să nu-i admir tăcut strălucirea din ochi.
— Sper doar că nimeni de acasă nu va afla ceva despre asta; nu-mi pot imagina ce ar avea de spus comitetul în faţa căruia îmi voi prezenta disertaţia. Pe de altă parte, cred că lui Rossi i-ar fi plăcut întreaga situaţie.
Am început să râd din nou, închipuindu-mi licărul similar din ochii albaştri ai mentorului meu, apoi m-am oprit. Gândul la Rossi devenea un punct sensibil, pe care abia dacă îl mai puteam îndura; iată-mă ajuns în celălalt capăt al lumii faţă de biroul în care îi
— 348 —
vorbisem ultima oară şi, din păcate, aveam toate motivele să cred că
nu-l voi mai vedea niciodată în viaţă şi poate că nici măcar nu voi afla ce s-a întâmplat cu el. Acel «niciodată» s-a întins pentru o secundă în mintea mea vast şi dezolant, dar am izbutit să-mi alung gândul. Urma să mergem în Ungaria pentru a vorbi cu o femeie care se pare că îl cunoscuse – şi încă intim – cu mult înainte de a-l întâlni eu, pe când pornise el însuşi în căutarea lui Dracula. Era o pistă pe care nu ne puteam permite s-o ignorăm. Dacă, pentru a ajunge acolo, trebuia să susţin o parodie de prelegere, aveam s-o fac şi pe asta.
Helen mă privea în tăcere, şi am sesizat din nou extraordinara ei capacitate de a-mi citi gândurile. Mi-a confirmat acest lucru o clipă
mai târziu, spunând:
— Merită, nu-i aşa?
— Da, merită.
— Foarte bine. Şi mă bucur că o vei cunoaşte pe mătuşa mea, o persoană minunată, şi pe mama mea, o persoană minunată şi ea, dar într-un fel cu totul deosebit. Şi că ele amândouă te vor cunoaşte pe tine.
I-am aruncat rapid o privire; dulceaţa din voce mi-a făcut inima să tresară în piept, dar pe figura ei reapăruse obişnuita expresie ironică.
— Atunci, când plecăm? am întrebat.
— Mergem să luăm vizele mâine-dimineaţă şi, dacă totul decurge bine cu biletele de avion, plecăm poimâine. Mătuşa mi-a spus să mă
duc la consulatul ungar mâine-dimineaţă înainte de a deschide şi să
sun la uşa din faţă, pe la şapte şi jumătate. De acolo putem merge direct la o agenţie de voiaj, pentru biletele de avion. Dacă nu mai găsim locuri, va trebui să mergem cu trenul – un drum foarte lung.
Ea clătină din cap cu părere de rău, dar, imaginându-mi călătoria cu un tren balcanic şuierător, străbătând o capitală străveche după
alta, am început să sper că nu vom mai găsi bilete la avion, în ciuda
— 349 —
timpului pe care îl vom pierde.
— Greşesc dacă-mi închipui că semeni mai mult cu mătuşa decât cu mama ta?
Probabil că aventura mea mentală cu trenul m-a îndemnat să-i zâmbesc. Ea ezită o secundă înainte de a-mi răspunde:
— Nu greşeşti nici de data aceasta, Watson. Semăn foarte mult cu mătuşa mea, slavă Domnului! Dar ţie îţi va plăcea mai mult mama; cei mai mulţi oameni o plac. Iar acum, îmi permiţi să te invit să
luăm cina împreună, la localul nostru favorit, şi să lucrăm puţin la prelegerea ta?
— Desigur, am acceptat, atâta vreme cât nu vom avea ţigănci prin preajmă.
