imediat atenţia. În partea stângă se înălţa în zbor un dragon feroce, cu coada încolăcită nu o dată, ci de două ori, cu ochii aurii învârtindu-se în cap şi flăcări izbucnindu-i pe gură. Părea că se repede asupra siluetei din dreapta, un bărbat gheboşat, în cămaşă
de zale şi cu un turban în dungi. Omul se ferea înspăimântat, cu iataganul într-o mână şi cu un scut rotund în cealaltă. La început am crezut că se află pe un câmp cu plante ciudate, dar apoi, privind mai atent, mi-am dat seama că în jurul genunchilor săi erau oameni, o pădure de oameni, fiecare zvârcolindu-se tras în ţeapă. Unii aveau turbane, ca uriaşul din mijlocul lor, dar alţii purtau straie ţărăneşti.
Printre ei se vedeau câţiva cu veşminte bogate şi cuşme de blană.
Erau capete blonde şi brune, nobili cu mustăţi lungi, negre, şi chiar preoţi sau călugări în rase negre şi potcapuri înalte, femei cu şiraguri de mărgele atârnând, copii goi, bebeluşi. Erau chiar şi vreo două animale. Şi toţi agonizau.
Turgut mă privea.
— Biserica a fost înzestrată de Dracula în timpul celei de-a doua domnii, îmi spuse pe un ton jos.
Am rămas o clipă tăcut, privind desenul, iar când n-am mai suportat, am închis albumul. Turgut mi-l luă din mână şi îl puse deoparte. Când se întoarse spre mine, avea o privire cruntă.
— Şi acum, prietene, cum ai de gând să-l găseşti pe profesorul Rossi?
Întrebarea m-a izbit drept în moalele capului.
— Încerc încă să pun cap la cap toate aceste informaţii, am răspuns cu voce stinsă, dar, chiar cu generoasele tale cercetări de azi-noapte… şi ale domnului Aksoy… nu cred că avem suficiente date. Poate că Dracula a apărut într-un anume fel în Istanbul după
moartea lui, dar cum putem afla dacă a fost înmormântat aici sau dacă mai este încă? Acest lucru rămâne pentru mine un mister. Cât priveşte următoarea noastră mişcare, nu-ţi pot spune decât că
urmează să mergem pentru câteva zile la Budapesta.
— 340 —
— Budapesta?
— Da. Îţi aminteşti ce ţi-a povestit Helen despre mama şi despre tatăl ei, profesorul Rossi. Helen crede că mama ei ar putea deţine anumite informaţii pe care nu i le-a dezvăluit până acum, aşa că ne ducem să discutăm cu ea. Mătuşa ei e o persoană importantă în guvern şi sperăm că va aranja lucrurile pentru noi.
— Ah! Turgut aproape că zâmbi. Slavă Domnului pentru prietenii aflaţi în locuri potrivite! Când plecaţi?
— Mâine sau poate poimâine. Cred că rămânem acolo cam cinci sau şase zile, şi pe urmă ne întoarcem aici.
— Foarte bine. Atunci, trebuie să luaţi asta cu voi.
Turgut se ridică brusc şi luă din vitrină micul set de vânătoare de vampiri pe care ni-l arătase cu o zi în urmă, aşezându-l pe birou în faţa mea.
— Dar asta e una dintre comorile tale! Şi, oricum, probabil că nu ne vor lăsa să trecem cu el la vamă.
— Oh, dar nu trebuie să-l arătaţi la vamă! Va trebui să-l ascundeţi cu cea mai mare grijă. Verifică-ţi valiza şi vezi dacă nu-l poţi pune cumva sub căptuşeală, sau mai bine las-o pe domnişoara Rossi să-l transporte. Nu vor căuta în bagajele unei femei la fel de amănunţit ca în ale unui bărbat. Haide, insistă el, schiţând un gest de încurajare. Nu voi avea linişte dacă nu-l veţi lua cu voi. Cât timp veţi sta în Budapesta, eu voi încerca să vă ajut cercetând cât mai multe cărţi vechi, dar voi veţi fi cei care vor porni la vânătoare de monştri. Deocamdată, pune acest set în servietă; e uşor şi foarte subţire.
Am luat caseta de lemn fără a mai obiecta şi am aşezat-o alături de cartea cu dragonul în mijloc.
— Şi, adăugă Turgut, în vreme ce voi veţi discuta cu mama lui Helen, eu voi căuta aici chiar şi cele mai vagi indicii ale existenţei unui mormânt. Încă n-am renunţat la ideea asta. Ar explica multe în privinţa nenorocirilor care s-au abătut asupra oraşului meu
— 341 —
începând cu acea perioadă. Şi poate că astfel vom reuşi nu doar să le explicăm, ci şi să le punem capăt…
În acel moment, uşa se deschise şi doamna Bora ne chemă la masă. Prânzul a fost la fel de savuros ca acela de ieri, dar mult mai sobru. Helen era tăcută şi părea obosită, gazda ne întindea farfuriile cu o graţie potolită, iar domnul Erozan, deşi s-a ridicat pentru a ni se alătura, n-a putut mânca mult. Doamna Bora l-a îndemnat să bea vin roşu din belşug, fapt care a părut să-l mai învioreze puţin. Chiar şi Turgut avea un aer melancolic. Împreună cu Helen, m-am ridicat pentru a ne retrage îndată ce politeţea ne-a permis.
Profesorul ne-a condus până la ieşire şi ne-a strâns mâinile cu obişnuita sa căldură, rugându-ne să-i telefonăm când ne vom şti exact planurile de călătorie şi făgăduindu-ne aceeaşi ospitalitate la întoarcere. Apoi îmi făcu un semn din cap şi bătu uşor cu degetul în servieta mea, amintindu-mi astfel tăcut de setul pe care mi-l dăduse.
Am încuviinţat şi i-am dat de înţeles lui Helen că-i voi explica mai târziu. Turgut continuă să ne facă semn cu mâna până ce l-am pierdut din vedere pe sub plopi şi tei. Atunci, Helen îşi strecură
braţul pe sub al meu. În aer plutea parfum de liliac şi, pentru o clipă, mergând agale pe strada aceea cenuşie, printre peticele aurii aruncate de soare, aş fi putut crede că ne aflăm la Paris.”
— 342 —
Capitolul 37
„Helen era într-adevăr obosită şi, fără tragere de inimă, am lăsat-o să doarmă la pensiune. Nu-mi plăcea s-o ştiu singură acolo, dar a obiectat că lumina zilei îi oferea probabil o protecţie suficientă.
Chiar dacă bibliotecarul malefic ştia unde locuim, nu avea să intre într-o încăpere încuiată, ziua în amiaza mare; şi, în plus, avea şi crucifixul la ea. Mai erau câteva ore până ce urma să-i telefoneze din nou mătuşii din Budapesta, şi, înainte de a primi instrucţiunile ei, nu puteam face niciun fel de pregătiri. Mi-am lăsat servieta în grija lui Helen şi m-am forţat să ies din cameră, conştient că mintea mi-o va lua razna dacă voi încerca să rămân acolo, prefăcându-mă că
citesc.
Aveam ocazia de a mai vedea şi altceva în Istanbul, aşa să am pornit spre Palatul Topkapî, ridicat din ordinul sultanului Mahomed pentru a-i fi reşedinţă în oraşul recent cucerit. Încă de la sosirea în Istanbul, atras de imaginea lui în zare şi de explicaţiile din ghidul turistic, voisem să-l vizitez. Complexul acoperă o suprafaţă
considerabilă şi este înconjurat pe trei laturi de apă: Bosforul, Cornul de Aur şi Marea Marmara. Mi-am spus că, dacă n-aş vedea Palatul Topkapî, aş rata însăşi esenţa Istanbulului otoman. Poate că
mă îndepărtam astfel încă o dată de Rossi şi de situaţia sa, dar m-am gândit că şi el ar face acelaşi lucru dacă ar avea câteva ore la dispoziţie.
Am fost dezamăgit aflând – în vreme ce străbăteam parcurile, curţile interioare şi pavilioanele în care bătuse timp de sute de ani inima Imperiului Otoman – că prea puţine exponate datau din vremea Cuceritorului însuşi: câteva piese de tezaur şi o serie de săbii şi iatagane ce purtau cicatricile luptelor duse. Cred că, mai mult decât orice, speram să îmi fac astfel o nouă imagine despre cel care îl învinsese în bătălie pe Vlad Dracula şi a cărui poliţie fusese îngrijorată de siguranţa presupusului său mormânt de la Snagov.
— 343 —
Era ca şi cum – aidoma partidei jucate de cei doi bătrânei de la bazar
