I-am oferit braţul cu un gest teatral, iar ea mi-a dat în schimb ziarul. Ce lucru ciudat, mi-am spus în vreme ce ieşeam în înserarea aurie pe străzile vechiului Bizanţ, ce ciudat că până şi în cele mai stranii circumstanţe, în cele mai tulburătoare perioade ale vieţii, la cea mai sumbră depărtare de tot ce înseamnă casă şi familiar, pot exista clipe de bucurie deplină.”
Într-o dimineaţă însorită, la Boulois, eu şi Barley ne-am urcat în trenul de dimineaţă spre Perpignan.
— 350 —
Capitolul 38
„Avionul de vineri spre Budapesta era departe de a fi plin şi, când ne-am aşezat pe locurile noastre, printre oameni de afaceri turci în costume închise la culoare, grupuri de funcţionari unguri în sacouri gri şi femei în vârstă cu haine albastre şi basmale – lucrau oare ca menajere în Ungaria sau îşi vizitau fiicele măritate cu diplomaţi maghiari? –, n-am avut la dispoziţie decât un zbor prea scurt pentru a nu regreta călătoria cu trenul.
Drumul acela printre munţi înalţi, păduri, râuri şi oraşe cu iz feudal trebuia să mai aştepte şi, după cum ştii, l-am parcurs deja de două ori de atunci. Pentru mine e ceva misterios în trecerea pe care o vezi, de-a lungul acelui drum, de la lumea islamică la cea creştină, de la otomani la austro-ungari, de la musulmani la catolici şi protestanţi. Este un fel de gradare a oraşelor, a arhitecturii, a minaretelor tot mai rare şi a bisericilor tot mai dese, a înfăţişării pădurilor şi văilor, astfel încât, treptat, începi să crezi că poţi descifra istoria în natura însăşi. Oare coasta unui deal în Turcia e atât de diferită de pantele unei coline din Ungaria? Desigur că nu, şi totuşi este imposibil să ignori deosebirea vizuală, dat fiind că istoria care le reliefează este una mentală. Mai târziu, călătorind pe acest drum, l-am văzut deopotrivă benign şi îmbibat în sânge; acesta este un alt truc al minţii istoricului, de a fi sfâşiat continuu între bine şi rău, între pace şi război. Indiferent că-mi imaginam incursiunile otomane în lungul Dunării sau năvala hunilor spre ea, de mai devreme, închipuirea îmi era de fiecare dată caracterizată de imagini conflictuale: un cap retezat, adus în tabără cu strigăte de ură
şi triumf, şi apoi o bătrână – poate ca una dintre acele bunici cu chipuri ridate pe care le-am văzut în avion – îmbrăcându-şi nepotul în haine călduroase, mângâindu-i obrazul smead şi veghind ca tocăniţa de vânat să nu se ardă.
Aceste viziuni aparţineau însă viitorului, şi în cursul călătoriei cu
— 351 —
avionul am regretat peisajul de dedesubt fără a şti măcar cum arată
sau ce gânduri mi-ar fi putut stârni. Helen, o călătoare mai experimentată şi mai puţin emoţională, a folosit prilejul pentru a adormi ghemuită în scaunul ei. Stătusem două zile la rând până
seara târziu la masa din restaurant, lucrând la prelegerea pe care urma s-o susţin în Budapesta. A trebuit să învăţ despre luptele lui Vlad cu turcii mai multe decât ştiusem înainte – deşi asta nu era mare lucru. Speram că nimeni nu va dori să-mi adreseze întrebări după ce voi prezenta materialul acesta doar pe jumătate însuşit. Era însă remarcabil volumul de informaţii pe care îl reţinuse Helen, şi n-am putut decât să mă mir din nou de faptul că «pasiunea» ei pentru Dracula fusese alimentată de o speranţă vagă de a se impune în faţa unui tată pe care nici nu-l cunoştea. Când capul ei mi s-a rezemat pe umăr, l-am lăsat să se odihnească acolo, străduindu-mă să nu-i respir parfumul – un şampon maghiar cumva? Era obosită, aşa că
am rămas cuminte şi nemişcat cât timp a dormit ea.
Prima mea impresie despre Budapesta, receptată prin parbrizul taxiului, a fost a unui oraş profund nobil. Helen îmi spusese că vom fi găzduiţi la un hotel de lângă universitate, pe malul stâng al Dunării, în Pesta, dar se pare că îi ceruse şoferului să ne plimbe puţin de-a lungul Dunării înainte. Acum, străbăteam străzi din secolele XVIII-XIX, marcate ici-colo de vreo înfloritură Art Nouveau ori de un arbore secular. În clipa următoare, aveam în faţă Dunărea.
Era enormă, şi nimic nu mă pregătise pentru măreţia ei şi pentru cele trei poduri maiestuoase care o traversau. Pe malul pe care ne aflam se înălţau incredibilele turnuri neogotice şi cupola Parlamentului, iar vizavi se zăreau silueta imensă a Palatului Regal şi turlele bisericilor medievale. Şi, în mijlocul lor, se întindea panglica lată, verde-cenuşie, a fluviului, cu suprafaţa vag încreţită
de vânt şi luminată de soare. Deasupra cupolelor, a turlelor şi a monumentelor, oglindit în culorile tremurătoare ale apei, se boltea un cer albastru nesfârşit.
— 352 —
Mă aşteptasem să-mi placă Budapesta şi să-mi stârnească
interesul; nu mă aşteptasem însă la acest sentiment de copleşire.
Oraşul absorbise de-a lungul veacurilor un şir vast de invadatori, începând cu romanii şi sfârşind cu austriecii – sau cu sovieticii, m-am corectat, amintindu-mi comentariile acide ale lui Helen –, şi totuşi nu semăna cu niciunul dintre aceştia. Nu era nici pe deplin occidental, nici oriental, ca Istanbulul, şi nici nordic, în ciuda arhitecturii sale gotice. Avea o splendoare unică, pe care nu puteam să n-o admir prin geamul taxiului. Helen privea şi ea, dar după o clipă se întoarse spre mine. Probabil că entuziasmul mi se citea pe faţă, fiindcă începu să râdă.
— Văd că-ţi place orăşelul nostru, îmi spuse, de sub sarcasmul ei răzbătând clar o nuanţă de mândrie. Dracula e la el acasă aici, ştiai?
În 1462 a fost închis de regele Matei Corvin la circa treizeci de kilometri de Buda, fiindcă ameninţa interesele Ungariei în Transilvania. Se pare însă că regele l-a tratat mai degrabă ca pe un oaspete decât ca pe un prizonier şi chiar i-a dat în căsătorie o fată
din familia regală a Ungariei, deşi nimeni nu ştie exact cine era ea; vorbim acum despre cea de-a doua soţie a lui Dracula. Vlad şi-a demonstrat recunoştinţa convertindu-se la credinţa catolică, iar celor doi li s-a permis să trăiască pentru o vreme în Pesta. Îndată ce a fost eliberat din Ungaria…
— Cred că-mi pot imagina urmarea, am întrerupt-o. S-a întors imediat în Valahia, a preluat tronul fără întârziere şi şi-a anulat convertirea.
— Corect. Înseamnă că începi să-l cunoşti pe amicul nostru. Vlad voia mai mult decât orice să preia şi să păstreze tronul Valahiei.
Curând, taxiul reintră în partea veche a Pestei, departe de Dunăre, dar şi aici aveam destule privelişti pe care să le admir. Şi am făcut-o fără să mă jenez: cafenele cu terase ce aminteau de gloria vechiului Egipt şi a Asiriei, străzi pietonale aglomerate, mărginite de stâlpi metalici de iluminat, mozaicuri şi sculpturi, îngeri şi sfinţi
— 353 —
în marmură şi bronz, regi şi împăraţi, violonişti în tunici albe, cântând la colţ de stradă.
— Am ajuns, spuse Helen brusc. Acesta este campusul universitar şi aici e biblioteca, îmi arătă ea o clădire gălbuie, în stil clasic. O vom vizita când vom avea ocazia; de fapt, vreau să văd ceva acolo. Iar acesta e hotelul nostru, imediat lângă Magyar utca –
strada Magyar, pentru tine. Trebuie să-ţi găsesc o hartă, ca să nu te rătăceşti.
Şoferul ne lăsă bagajele în faţa unei clădiri elegante, din piatră
cenuşie. Am întins mâna către Helen, pentru a o ajuta să coboare.
— Eram sigură, pufni ea. Întotdeauna aleg hotelul acesta pentru conferinţe!
— Mie mi se pare acceptabil, am spus.
— Oh, nu e rău. Vei savura mai cu seamă bogata ofertă de apă la baie – rece sau rece – şi mâncarea din conservă, replică ea, plătindu-i şoferului.
— Credeam că bucătăria maghiară e excelentă. Sunt sigur că am citit asta undeva. Gulaş, paprica şi altele asemenea.
Helen îşi dădu ochii peste cap.
— Dacă spui Ungaria, toată lumea replică gulaş. Aşa cum toată
lumea pomeneşte de Dracula dacă spui Transilvania. Dar poţi să
uiţi de mâncarea de la hotel. Aşteaptă până ce vom mânca la mătuşa mea acasă, sau la mama, şi după aceea să vorbeşti despre bucătăria maghiară.
