— Credeam că mătuşa şi mama ta sunt românce, am obiectat şi am regretat imediat, văzând cum trăsăturile ei îngheaţă brusc.
— Poţi să crezi ce vrei, yankeule! replică şi puse mâna pe valiza ei înainte de a avea eu timp s-o ridic.
Holul hotelului era tăcut şi răcoros, îmbrăcat în marmura şi decorurile aurite ale unor vremuri mai prospere. Mi s-a părut plăcut, şi nu vedeam nimic de care Helen să se poată ruşina. O clipă
mai târziu mi-am dat seama că mă aflam pentru prima dată într-o
— 354 —
ţară comunistă: pe peretele de la recepţie erau expuse fotografii cu oficialităţi din guvern, iar personalul hotelului purta uniforme albastre ce arborau un aer evident proletar. Helen se ocupă de formalităţi şi îmi întinse apoi cheia de la camera mea.
— Mătuşa a aranjat lucrurile foarte bine. Avem un mesaj telefonic din partea ei prin care ne anunţă că va fi aici diseară, la ora şapte, pentru a ne însoţi la cină. Va trebui să ne înregistrăm mai întâi pentru conferinţă şi să participăm la recepţia ce va avea loc la ora cinci.
Am fost dezamăgit că mătuşa nu ne invita la ea acasă, pentru o mostră de mâncare ungurească şi de viaţă intimă a elitei maghiare de partid, dar mi-am amintit imediat că, la urma urmei, eram un american şi că nu mă puteam aştepta ca toate uşile să mi se deschidă în faţă. Aş putea prezenta un pericol, un risc sau, cel puţin, o problemă. De fapt, mi-am spus, ar fi indicat să nu ies în evidenţă
şi să le produc gazdelor mele cât mai puţine neplăceri. Aveam noroc că ajunsesem până aici, în fond, şi ultimul lucru pe care-l voiam era să le fac necazuri lui Helen şi familiei sale.
Camera mea, la etaj, era simplă şi curată, purtând inconfundabilele semne ale unui trecut măreţ: îngeraşi dolofani în colţurile plafonului şi un lavoar de marmură în formă de cochilie. În vreme ce-mi spălam mâinile şi mă pieptănam reflectându-mă în oglinda de deasupra, mi-am plimbat privirile de la heruvimii bucălaţi la patul cuminte înfăţat, care semăna bine cu unul de garnizoană militară, şi am zâmbit. Camera mea era la un alt etaj decât a lui Helen – prin grija mătuşii oare? –, dar cel puţin mă
bucuram de compania demodaţilor îngeraşi austro-ungari.
Helen mă aştepta în hol şi, în tăcere, am ieşit amândoi în strada principală. Purta din nou bluza aceea albastru-deschis – în urma atâtor călătorii, hainele mele deveniseră cam boţite, dar ale ei reuşeau să-şi păstreze încă aspectul îngrijit, fapt pe care l-am considerat rezultatul unui anume talent est-european – şi îşi
— 355 —
strânsese părul la ceafă. Părea pierdută în gânduri în vreme ce străbăteam strada spre universitate. N-am îndrăznit s-o întreb la ce se gândeşte, dar după o vreme mi-a spus chiar ea:
— E atât de ciudat să mă întorc aici aşa, pe neaşteptate.
— Împreună cu un american necunoscut.
— Împreună cu un american necunoscut, murmură ea pe un ton ce nu aducea câtuşi de puţin cu un compliment.
Universitatea era găzduită într-o serie de clădiri impresionante, unele dintre ele amintind de biblioteca elegantă pe care o văzusem mai devreme, şi am început să simt un tremur când Helen mi-a arătat locul în care urma să ajungem: o construcţie masivă, în stil clasic, înconjurată la etaj de o serie de statui. M-am oprit încercând să citesc numele inscripţionate la baza lor, în maghiară: Platon, Descartes, Dante – toţi înveşmântaţi în robe clasice şi încununaţi cu lauri. Celelalte nume îmi erau mai puţin cunoscute: Szent István, Mátyás Corvinus, János Hunyadi. Statuile purtau pe cap coroană
sau un sceptru în mâini.
— Cine sunt aceştia? am întrebat.
— Îţi spun mâine. Haide, a trecut deja de ora cinci.
Am intrat în clădire împreună cu un grup de tineri veseli, probabil studenţi, şi ne-am îndreptat spre aula vastă de la etaj.
Stomacul mi s-a strâns puţin: eram înconjurat de o sumedenie de profesori în costume negre, cenuşii sau în carouri, cu cravate strâmbe, care mâncau din farfurioare mici ardei roşu cu brânză albă
şi beau ceva ce mirosea a medicament. Toţi erau istorici, mi-am spus îngrozit şi, cu toate că şi eu ar fi trebuit să mă consider istoric, am simţit cum îmi piere tot curajul. Helen a fost imediat înconjurată de un grup de colegi şi am zărit-o dând mâna tovărăşeşte cu un bărbat a cărui coamă de păr argintiu îmi amintea de un câine. Mă
hotărâsem să mă retrag, prefăcându-mă că privesc pe fereastră
impunătoarea biserică de vizavi, când Helen m-a prins de braţ
pentru o secundă – era oare înţelept din partea ei? – şi m-a atras din
— 356 —
nou în mulţime.
— Acesta este profesorul Sándor, şeful Catedrei de istorie a Universităţii din Budapesta şi cel mai de seamă medievalist al nostru, îmi spuse ea indicându-l pe câinele cu coamă argintie, iar eu m-am grăbit să mă prezint. Mâna mi-a fost prinsă într-o strânsoare de fier, iar profesorul Sándor şi-a exprimat onoarea de a mă avea oaspete la conferinţă. M-am întrebat în treacăt dacă el o fi misteriosul prieten al mătuşii. Spre surprinderea mea, vorbea într-o engleză limpede şi rară.
— Plăcerea este întru totul de partea noastră, îmi spuse el călduros. Aşteptăm cu bucurie prelegerea dumneavoastră de mâine.
Am răspuns că sunt la fel de onorat să pot vorbi la această
conferinţă, şi am avut grijă să nu întâlnesc privirea lui Helen în timp ce rosteam aceste cuvinte.
— Excelent! exclamă profesorul Sándor. Nutrim un respect considerabil pentru universităţile din ţara dumneavoastră. Fie ca pacea şi prietenia să domnească mereu între patriile noastre!
A ridicat în cinstea mea paharul cu băutura aceea cu iz medicinal, şi m-am grăbit să-i întorc salutul cu paharul care apăruse în mâna mea parcă pe neaşteptate.
— Iar acum, continuă el, dacă există ceva ce am putea face pentru ca şederea dumneavoastră în frumosul nostru oraş să fie cât mai plăcută, nu ezitaţi să ne spuneţi.
Ochii lui întunecaţi, strălucitori pe chipul acela îmbătrânit şi contrastând bizar cu smocul de păr argintiu îmi amintiră pentru o clipă de privirea lui Helen, şi am simţit brusc că-mi plac.
— Vă mulţumesc, domnule profesor, am replicat cu sinceritate, iar el m-a bătut pe umăr cu palma sa lată.
— Vă rog, luaţi ceva de mâncat şi de băut, şi apoi vom sta de vorbă.
Dar imediat se făcu nevăzut, pentru a se achita de alte îndatoriri, iar eu m-am pomenit asaltat de întrebările celorlalţi membri ai
