Cu aceste cuvinte, se aplecă şi-i sărută mâna. Helen şi-o smuci imediat, şi o expresie stranie i se aşternu pe faţă. Gestul o mişcase într-un fel şi, pentru prima dată, am simţit o oarecare ostilitate faţă
de istoricul ungur. Helen mă conduse apoi din nou spre profesorul Sándor, faţă de care ne-am cerut scuze şi ne-am exprimat nerăbdarea de a asculta prelegerile de a doua zi.
— Iar noi vom aştepta cu aceeaşi plăcere alocuţiunea dumneavoastră, îmi spuse el strângându-mi mâna cu ambele palme.
Ungurii păreau un popor foarte călduros, mi-am zis cu o încântare ce era doar parţial efectul băuturii care-mi circula în sânge. Atâta vreme cât îmi puteam alunga gândul de la prelegerea pe care urma s-o susţin, eram pe deplin mulţumit. Helen îmi luă
braţul, şi mi s-a părut că trece rapid în revistă întreaga adunare
— 360 —
înainte de a ieşi împreună din sală.
Afară, aerul era proaspăt, iar eu mă simţeam mai entuziasmat ca oricând.
— Ce-a fost asta? Compatrioţii tăi sunt unii dintre cei mai cordiali oameni pe care i-am întâlnit vreodată, dar am avut impresia că eşti gata să-l decapitezi pe profesorul József.
— Sunt. Este un insuferit.
— Nesuferit, am corectat-o eu. De ce te-ai purtat aşa cu el? Mi s-a părut că te-a salutat ca pe un vechi prieten.
— Oh, nu-i nimic în neregulă cu el, doar că e un uliu hulpav. Un vampir! Ah, n-am vrut să spun… adăugă ea după o pauză de o clipă, privindu-mă cu ochii mari.
— Sunt convins. M-am uitat la caninii lui.
— Şi tu eşti un insuferit, replică ea, trăgându-şi braţul de sub al meu.
M-am întors spre ea cu părere de rău în privire.
— Nu m-a deranjat că m-ai luat de braţ, dar crezi că a fost o idee bună, în faţa întregii universităţi?
Se opri şi îşi fixă ochii negri asupra mea, cu o expresie pe care n-am putut s-o descifrez.
— Nu-ţi face griji. Nu era nimeni de la antropologie.
— Dar îi cunoşti pe mulţi dintre istorici, şi lumea vorbeşte.
— Oh, aici nu! ricană ea. Aici toţi muncim cot la cot. Nu există
între noi conflicte sau bârfe, ci doar dialectica tovărăşească. O să
vezi tu mâine. Chiar e un fel de mică utopie.
— Helen, nu poţi fi serioasă nici măcar pentru o clipă? Îmi făceam griji pentru reputaţia ta… reputaţia ta politică, vreau să
spun. La urma urmei, într-o zi va trebui să te întorci aici şi să dai ochii din nou cu toţi oamenii aceştia.
— Chiar va trebui?
Îmi luă braţul din nou, şi am pornit aşa agale. Nu am mai schiţat niciun gest de retragere; în clipa aceea, nimic nu-mi prindea mai
— 361 —
bine decât senzaţia mânecii ei pe braţul meu.
— Oricum, a meritat, spuse ea pe neaşteptate. Am făcut-o doar pentru a-i da lui Géza un motiv să scrâşnească din dinţi. Din colţi, mai bine zis.
— Oh, grozav, îţi mulţumesc, am replicat, dar n-am avut curaj să
mai adaug ceva.
Dacă intenţionase să stârnească gelozia cuiva, cu mine reuşise.
Brusc, mi-am imaginat-o în braţele vânjoase ale lui Géza. Avuseseră
oare o legătură înainte de plecarea ei din Budapesta? Ar fi format o pereche stranie – amândoi atât de încrezători în sine, la fel de înalţi şi de eleganţi, cu umeri largi şi părul închis la culoare. Dintr-odată, m-am simţit mărunt şi britanic, departe de aprigul călăreţ al stepei.
Expresia de pe chipul lui Helen nu invita la alte întrebări, aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu apăsarea tăcută a braţului ei pe al meu.
În foarte scurt timp, am ajuns la uşile hotelului şi am intrat în holul tăcut. Imediat, o siluetă singuratică s-a ridicat dintre fotoliile tapiţate şi palmierii în ghivece, aşteptând în linişte să ne apropiem.
Helen a scos un mic strigăt şi s-a repezit înainte, cu braţele în lături.
— Éva!”
— 362 —
Capitolul 39
