15 ianuarie 2008
— 6 —
Partea întâi
Modul în care am ordonat aceste documente va deveni clarpe măsură ce le veţi citi. Orice material inutil a fost eliminat,astfel încât o poveste aproape în contradicţie cu tot ceea cesusţin credinţele actuale să iasă în evidenţă ca fapt real. Nuexistă în acest text nicio descriere a evenimentelor trecute,bazată pe amintiri vagi, dat fiind că toate relatările suntcontemporane, făcute din punctul de vedere şi din perspectivacunoştinţelor deţinute de autorii lor.
Bram Stoker, Dracula, 1897
— 7 —
Capitolul 1
Aveam şaisprezece ani în 1972 – prea tânără, după părerea tatălui meu, pentru a-l însoţi în misiunile sale diplomatice. Prefera să mă
ştie ascultând atentă cursurile Şcolii Internaţionale din Amsterdam.
Pe atunci, fundaţia sa îşi avea sediul în capitala olandeză – căminul meu de o vreme atât de îndelungată, încât aproape că uitasem anii petrecuţi în Statele Unite. Mi se pare ciudat acum că am dat dovadă
de aşa o ascultare desăvârşită în anii adolescenţei, în vreme ce colegii mei de generaţie făceau cunoştinţă cu drogurile şi protestau împotriva Războiului imperialist din Vietnam; dar am crescut într-o lume atât de ferită, încât viaţa mea adultă în mediul academic îmi pare, prin contrast, de-a dreptul aventuroasă. Pentru început, trebuie să spun că nu aveam mamă, iar grija pe care mi-a arătat-o tata a fost amplificată de un dublu simţ al responsabilităţii, aşa încât m-a protejat mai mult decât ar fi făcut-o, poate, în mod normal.
Mama murise în primul meu an de viaţă, înainte ca tata să înfiinţeze Centrul pentru Pace şi Democraţie. Tatăl meu nu vorbea niciodată
despre ea şi se retrăgea într-o tăcere fermă ori de câte ori îl întrebam ceva. Am înţeles de foarte tânără că subiectul era prea dureros pentru el. În compensaţie parcă, a avut el însuşi o excelentă grijă de mine şi mi-a asigurat o serie întreagă de guvernante şi de menajere; banii nu constituiau niciodată o problemă când venea vorba despre educaţia mea, deşi, în general, duceam o viaţă simplă.
Ultima din şirul de menajere a fost doamna Clay, care avea grijă
de micuţa noastră casă din secolul al XVII-lea de pe Raamgracht –
un canal în inima oraşului vechi. Ea mă întâmpina acasă în fiecare zi când veneam de la şcoală, fiind un fel de părinte-surogat atunci când tata era plecat în vreo călătorie – ceea ce se întâmpla destul de des. Era o englezoaică ceva mai în vârstă decât ar fi fost mama, pricepută la gospodărie, dar mai puţin îndemânatică în relaţiile cu adolescenţii. Uneori, privindu-i chipul blând şi prelung de cealaltă
— 8 —
parte a mesei din camera de zi, îmi închipuiam că se gândeşte la mama şi o uram pentru asta.
Când tata era plecat, casa părea goală. Nu era nimeni care să mă
ajute la algebră, nimeni care să-mi admire noua rochie, care să-mi ceară o îmbrăţişare sau să se mire cât de mult am crescut. Când se întorcea din vreun oraş al cărui nume îl recunoşteam pe harta ce atârna pe unul dintre pereţii sufrageriei, tata aducea cu el mirosul altor locuri şi timpuri, un miros picant, de osteneală. Vacanţele ni le petreceam la Roma sau la Paris, studiind conştiincios obiectivele pe care tata considera că trebuie să le vizitez; mie-mi zburau însă
gândurile la celelalte locuri în care pleca el, la acele locuri ciudate în care eu nu fusesem niciodată.
În timpul absenţelor lui, mă duceam la şcoală şi reveneam acasă, trântindu-mi cărţile cu zgomot pe masa lustruită din hol. Nici tata şi nici doamna Clay nu-mi permiteau să ies seara în oraş – cu rare excepţii, la câte un film aprobat, împreună cu prieteni riguros verificaţi, iar eu – spre marea mea uimire, astăzi – nu le ieşeam niciodată din cuvânt. Oricum, preferam singurătatea; era mediul în care fusesem crescută şi în care mă simţeam confortabil. Excelam la şcoală, dar nu şi în viaţa socială. Fetele de vârsta mea mă speriau, mai cu seamă cele din cercurile noastre diplomatice, cu vocabularul lor dur şi ţigările aprinse una după alta; în preajma lor aveam totdeauna impresia că rochia mea e prea lungă sau prea scurtă, ori complet nepotrivită. Băieţii erau o necunoscută pentru mine, deşi visam vag la bărbaţi. De fapt, cel mai fericită mă simţeam când eram singură în biblioteca tatălui meu – o încăpere mare şi elegantă, situată la primul etaj al casei.
Biblioteca fusese probabil, iniţial, o cameră de zi, dar tata şedea acolo doar pentru a citi şi era de părere că o bibliotecă încăpătoare este mai importantă decât o sufragerie mare. Cu mult timp înainte îmi dăduse acces liber la toate cărţile sale şi, câtă vreme lipsea de acasă, petreceam ore întregi la biroul lui de mahon, făcându-mi
— 9 —
temele sau răsfoind cărţile de pe rafturile ce îmbrăcau pereţii încăperii. Mai târziu mi-am dat seama că tata ori uitase ce anume se află pe unul dintre rafturile de sus, ori – mai degrabă – presupusese că nu voi putea ajunge acolo. Într-o seară, târziu, am luat de sus nu numai un exemplar în engleză din Kama Sutra, dar şi un volum mult mai vechi, împreună cu un plic cu hârtii îngălbenite de vreme.
Nu pot spune ce anume m-a determinat să le iau de pe raft, dar imaginea din mijlocul cărţii, mirosul vechi ce se ridica din paginile ei, precum şi descoperirea faptului că hârtiile erau scrisori cu titlu personal mi-au atras în mod hotărât atenţia. Ştiam că nu trebuie să
citesc hârtiile personale ale tatălui meu sau ale oricui altcuiva şi miera teamă că doamna Clay va intra brusc în cameră pentru a şterge de praf biroul oricum imaculat, aşa că am întors capul, privind spre uşă. Dar nu m-am putut stăpâni să nu citesc primul paragraf al celei dintâi scrisori, acolo, lângă raftul cu cărţi.
12 decembrie 1930
Trinity College, Oxford
Dragul şi nefericitul meu succesor,
Cu părere de rău mi te imaginez, oricine ai fi tu, citind relatarea pe caretrebuie să o consemnez în continuare. Regretul este, în parte, pentru mine,fiindcă, în mod cert, dacă această scrisoare ajunge în mâinile tale înseamnă
că eu sunt în pericol, poate mort ori chiar mai rău. Dar regretul este şipentru tine, necunoscutul meu prieten, fiindcă scrisoarea mea va fi citită
doar de acela care trebuie să afle asemenea informaţii respingătoare. Dacă
nu eşti succesorul meu într-un alt fel, îmi vei fi curând moştenitor – şi mă
întristează să-i încredinţez unei alte fiinţe omeneşti propria experienţă,poate incredibilă, a răului. De ce am moştenit-o eu, la rândul meu, nu ştiu,dar sper să descopăr acest lucru până la urmă, poate scriindu-ţi ţie saupoate în decursul evenimentelor ce vor urma.
— 10 —
Ajunsă în acest punct, sentimentul de vină, dar şi altceva pe lângă el, m-a determinat să pun repede scrisoarea înapoi în plicul ei; gândurile mi-au zburat însă la ea mereu, până seara, şi chiar în ziua următoare. Când tata s-a întors acasă, am căutat un prilej pentru a-l întreba despre scrisori şi despre cartea aceea ciudată. Am aşteptat un moment prielnic, în care să fim singuri, dar el era mereu ocupat în acele zile şi, în plus, ceva din cele aflate mă făcea să ezit a deschide discuţia. În cele din urmă l-am rugat să mă ia cu el în următoarea sa călătorie. Era pentru prima dată când păstram un secret faţă de el şi, totodată, prima oară când insistam pentru ceva.
Fără tragere de inimă, a acceptat. A vorbit cu profesorii de la şcoală şi cu doamna Clay, reamintindu-mi că voi avea suficient timp pentru a-mi face temele cât timp el urma să fie la întruniri. Nu aveam de ce să mă mir; copiii diplomaţilor au totdeauna de aşteptat. Mi-am împachetat bagajele, luându-mi manualele şi prea multe perechi de ciorapi. Şi, astfel, în loc să plec spre şcoală într-o dimineaţă, am pornit alături de tatăl meu, bucuroasă şi în tăcere, spre gară. Trenul ne-a dus până la Viena. Tata nu suporta avioanele, despre care spunea că distrug farmecul călătoriei. Am petrecut acolo o noapte scurtă într-o cameră de hotel, iar a doua zi, într-un alt tren, am traversat Alpii printre piscurile înălbite, cunoscute de pe harta noastră din sufragerie. Ajunşi într-o gară prăfuită, ne-am urcat în maşina închiriată, iar eu am stat cu sufletul la gură până ce am sosit la porţile unui oraş pe care tata mi-l descrisese de atâtea ori, încât îl vedeam deja aievea în visurile mele.
Toamna se instalează devreme la poalele Alpilor sloveni. Chiar de la sfârşitul lui august, recoltele bogate sunt urmate brusc de o ploaie rece, care continuă zile de-a rândul şi îngălbeneşte frunzele copacilor de pe alei. Acum, trecută deja de jumătatea vieţii, îmi place să refac acelaşi drum o dată la câţiva ani, retrăind parcă primii mei paşi pe pământul sloven. E un ţinut vechi, pe care fiece toamnă
îl mai îndulceşte puţin, in aeternum, începând cu aceleaşi trei culori:
