— Nu mi-am dat seama. Dar, te rog, continuă-ţi povestea! Nu te opri acum!
Pentru o clipă mi s-a părut că figura tatălui meu are un aer ireal.
Niciodată nu-mi trecuse prin minte până acum posibilitatea ca el să
fie… cum să spun? Dezechilibrat mental? Îşi pierduse oare uzul raţiunii pentru câteva minute, în vreme ce-mi spunea toate astea?
— E târziu pentru o poveste atât de lungă.
Luă ceaşca de pe masă, dar o aşeză imediat la loc. Am observat că
mâinile îi tremurau.
— Te rog, continuă, l-am îndemnat.
Dar nu mă luă în seamă.
— Oricum, nu ştiu dacă te-am speriat sau doar te-am plictisit.
Probabil că ai fi preferat o simplă poveste cu balauri.
— Dar era un balaur, am replicat, vrând să cred că inventase totul. De fapt, doi balauri. Cel puţin, îmi vei povesti restul mâine?
Îşi frecă mâinile una de cealaltă, ca pentru a le încălzi, şi mi-am dat seama că, deocamdată, refuza cu îndărătnicie să mai vorbească
despre acest lucru. Chipul îi era întunecat, crispat.
— Hai să mâncăm ceva. Putem lăsa întâi bagajele la Hotel Turist.
— Bine.
— Oricum, dacă nu plecăm în câteva minute, ne vor da ei afară.
Chelneriţa cea blondă aştepta rezemată de bar; nu părea să-i pese dacă mai stăm sau nu. Tata a scos portmoneul, a netezit câteva bancnote mari şi mototolite, cu inevitabilul agricultor sau miner surâzând eroic pe revers, şi le-a aşezat pe masă. Ne-am strecurat printre scaunele din fier forjat şi am ieşit pe uşa cu geam aburit.
Seara se lăsase întunecată – o seară rece, ceţoasă, est-europeană –, iar strada era aproape pustie.
— Lasă-ţi gluga pe cap, mi-a spus, aşa cum făcea de fiecare dată.
Înainte de a trece pe sub sicomorii scăldaţi de ploaie s-a oprit brusc,
— 30 —
m-a tras înapoi protector, în spatele braţului său întins, ca şi când o maşină ar fi trecut în viteză prin faţa noastră. Dar nu trecea nicio maşină, iar strada era tăcută şi rustică în lumina gălbuie. Tata s-a uitat atent în stânga şi-n dreapta. Eu n-am văzut pe nimeni, deşi gluga largă îmi limita oarecum câmpul vizual. A stat o clipă
ascultând, cu privirile concentrate şi trupul neclintit.
Apoi a răsuflat adânc şi am plecat mai departe, vorbind despre ceea ce vom mânca la Turist când vom ajunge acolo.
N-am mai discutat despre Dracula în acea călătorie. Am învăţat curând să recunosc tiparul pe care îl urmau temerile tatălui meu: nu-mi putea relata povestea decât în izbucniri scurte, fragmentând-o nu atât de dragul efectului dramatic, cât pentru a-şi conserva el ceva anume. Puterile? Sănătatea mentală?
— 31 —
Capitolul 3
Ajunşi înapoi, acasă, tata s-a dovedit neobişnuit de tăcut şi de ocupat, iar eu aşteptam neliniştită o ocazie pentru a-l întreba despre profesorul Rossi. Doamna Clay mânca împreună cu noi în fiecare seară, în sufrageria cu lambriuri întunecate, servindu-ne de pe bufet, dar aşezându-se apoi şi ea la masă, ca un membru al familiei, şi ştiam instinctiv că tata nu ar accepta să-şi continue povestea în prezenţa ei. Dacă îl urmam în bibliotecă, mă întreba pe scurt ce am făcut în ziua respectivă sau îmi cerea să-i arăt temele. La scurt timp după revenirea noastră de la Emona, am cercetat pe furiş rafturile bibliotecii, dar atât cartea, cât şi hârtiile care o însoţeau dispăruseră
deja, şi n-aveam idee unde le-ar fi putut pune.
În serile libere ale doamnei Clay, îmi sugera să mergem la un film împreună sau mă invita la o cafea şi fursecuri în aglomeratul local de dincolo de canal. Aş fi putut spune că mă evită, însă uneori, când şedeam lângă el, citind şi aşteptând o ocazie de a-i pune iar întrebări, întindea mâna şi-mi mângâia părul, cu o tristeţe abstractă
în ochi. În acele clipe, eu eram cea care nu putea aduce în discuţie subiectul.
Când a plecat din nou în călătorie, m-a luat iarăşi cu el. Urma să
aibă o singură întâlnire, una neoficială, care aproape că nu merita acea lungă deplasare, dar tata a spus că dorea ca eu să văd peisajul.
De data aceasta am mers cu trenul mult mai departe de Emona şi apoi am luat un autobuz până la destinaţie. Tata prefera să
folosească transportul local, ori de câte ori putea. Acum, când călătoresc la rândul meu, îmi amintesc adesea de el şi renunţ la maşinile închiriate în favoarea metroului.
— Vei vedea, în Ragusa maşinile nu au ce căuta, mi-a spus în autobuz, în vreme ce ne ţineam amândoi de bara metalică din spatele şoferului. Totdeauna să stai în faţă, ca să nu rişti să ai rău de maşină.
— 32 —
Am strâns degetele pe bară până ce mi s-au albit încheieturile; părea că plutim printre mormanele înalte de rocă cenuşie, care serveau, în această regiune, drept munţi.
— Doamne-Dumnezeule! exclamă tata după un viraj în viteză
