— 23 —
— Da, da, ca şi cum creatura din centru a înghiţit tot ce se afla în jurul ei, am început eu pe un ton avântat, dar mi-am încheiat fraza lent.
Rossi părea incapabil să-şi desprindă privirile de pe imaginea aceea din faţa lui. Într-un sfârşit, închise cartea şi amestecă în cafea, fără să bea din ea.
— De unde ai chestia asta?
— Păi, aşa cum am spus, cineva a lăsat-o din greşeală pe masa mea din boxa de la bibliotecă, în urmă cu două zile. Cred că ar fi trebuit s-o duc imediat la Departamentul pentru cărţi rare, dar am crezut sincer că e a cuiva, aşa că am renunţat.
— Oh, este, spuse Rossi privind spre mine printre gene. Este proprietatea personală a cuiva.
— Aşadar ştii a cui?
— Da. E a ta.
— Ba nu, eu doar am găsit-o pe… Expresia de pe chipul lui m-a determinat să mă opresc. Părea cu zece ani mai bătrân, poate din pricina jocului de lumini filtrate prin fereastră. Cum adică e a mea?
Rossi s-a ridicat încet şi s-a dus într-un colţ al încăperii, în spatele biroului, unde a urcat cele două trepte ale unei scări, pentru a lua de pe raft un mic volum închis la culoare. A rămas astfel, privindu-l un minut, ca şi cum n-ar fi vrut să mi-l dea. Apoi mi l-a întins.
— Ce părere ai despre asta?
Cartea era mică, învelită în catifea brună cu aspect învechit, ca un volum de rugăciuni de demult. Nimic, pe copertă sau pe cotor, nu sugera ceva despre identitatea ei. Avea o mică încuietoare de culoarea bronzului, care se desfăcu la o uşoară apăsare. Cartea se deschise de la sine la mijloc. Acolo, întins pe două pagini, se afla dragonul meu, de această dată revărsându-se peste marginile filelor, cu ghearele întinse, cu clonţul căscat ce-i scotea la iveală
colţii, cu aceeaşi flamură şi acelaşi cuvânt scris cu caractere gotice.
— Desigur, l-am auzit pe Rossi spunând, eu am avut timpul
— 24 —
necesar şi am identificat-o. Este o lucrare central-europeană, tipărită
cam prin 1512, aşa că ar fi putut fi foarte bine realizată pe o tiparniţă
cu litere mobile, dacă ar fi avut ceva text în ea.
Am răsfoit încet filele delicate. Niciun titlu pe primele pagini –
dar asta ştiam deja.
— Ce coincidenţă stranie!
— Are o pată de apă sărată pe spate, poate din vreo călătorie pe Marea Neagră. Nici măcar cei de la Smithsonian nu mi-au putut spune ce a văzut cartea asta în peregrinările ei. Vezi tu, am mers chiar până la a o analiza chimic. M-a costat trei sute de dolari şi am aflat că a stat la un moment dat într-un mediu cu o mare concentraţie de praf de piatră, probabil înainte de 1700. De asemenea, m-am dus până la Istanbul pentru a încerca să aflu mai multe despre originile ei. Dar cel mai bizar este modul în care am intrat în posesia cărţii.
A întins mâna şi i-am înapoiat bucuros volumul vechi şi fragil.
— Ai cumpărat-o de undeva?
— Am găsit-o pe masa mea, pe când mă documentam pentru teza de doctorat.
Un tremur m-a cuprins brusc.
— Pe masa ta?
— Pe masa din boxa mea de la bibliotecă. Da, aveam şi pe atunci aşa ceva. Ştii, boxele de studiu datează din secolul al VII-lea, din mânăstirile acelor vremuri.
— Şi unde ai… De unde ai primit-o? A fost un cadou?
— Poate. Pe chipul lui Rossi apăru un surâs ciudat; părea să-şi controleze cu greu o emoţie dificilă. Mai vrei o ceaşcă?
— Păi, cred că da, am răspuns cu gâtul uscat.
— Eforturile mele de a-l găsi pe proprietarul cărţii n-au dus la niciun rezultat, iar biblioteca nu a putut-o identifica. Nici chiar cei de la British Museum Library n-o mai văzuseră vreodată şi mi-au oferit o sumă substanţială pentru ea.
— 25 —
— Dar n-ai vrut s-o vinzi.
— Nu. Îmi plac enigmele, după cum bine ştii. Ca, de altfel, oricărui om de ştiinţă care-şi merită numele. Asta e răsplata muncii în domeniul ăsta, să priveşti istoria în ochi şi să-i spui: „Ştiu cine eşti. Nu mă poţi păcăli”.
— Bun, şi atunci despre ce e vorba? Crezi că exemplarul acesta mai mare a fost realizat de acelaşi tipograf, în aceeaşi epocă?
Începu să bată darabana cu degetele pe pervaz.
— Nu m-am mai gândit la asta de ani buni sau, mai bine, zis am încercat să nu mă mai gândesc, deşi, într-un fel, am simţit-o întotdeauna acolo, undeva în spate, răspunse Rossi, arătând cu mâna spre golul întunecat rămas printre celelalte cărţi. Pe raftul acela de sus sunt toate neîmplinirile mele. Şi alte lucruri la care prefer să nu mă mai gândesc.
— Ei bine, acum, că i-am găsit perechea, poate că reuşeşti să
descâlceşti mai bine iţele. Sunt sigur că au legătură una cu cealaltă.