Aşteptând ca tata să-şi înceapă povestea, am simţit un fior de teamă, câtuşi de puţin academic. Poate că acele corăbii pe care mi le imaginasem în depărtare nu făceau doar parte dintr-un spectacol de gală. De ce îi era tatei atât de greu să vorbească?
— 36 —
Capitolul 4
— Aşa cum ţi-am spus deja – a început tata, tuşind o dată sau de două ori pentru a-şi drege glasul –, profesorul Rossi era un erudit şi un prieten adevărat. Nu aş vrea să crezi altceva despre el. Îmi dau seama că, din păcate, tot ce ţi-am spus mai devreme despre el îţi poate lăsa impresia că ar fi fost… dezaxat. Îţi aminteşti că mi-a povestit ceva extrem de greu de crezut. Eram profund şocat şi începusem să am îndoieli în privinţa lui, deşi remarcasem sinceritatea ce i se oglindea în ochi. Când a sfârşit ce avea de spus, şi-a îndreptat spre mine privirea ageră.
— Ce naiba vrei să zici? am bâiguit.
— Repet, spuse Rossi apăsat, am descoperit, în Istanbul, că
Dracula trăieşte şi azi printre noi. Sau, cel puţin, trăia atunci.
M-am holbat la el.
— Ştiu că-ţi spui probabil că am înnebunit, replică el pe un ton evident mai potolit. Şi sunt de acord că toţi cei care studiază istoria suficient de mult riscă să-şi scrântească minţile. Există în Istanbul o colecţie de documente puţin cunoscută, fondată de sultanul Mahomed al II-lea, cel care a cucerit Constantinopolul în 1453. În aceste arhive se găsesc în principal diverse materiale disparate, adunate ulterior de turci, pe măsură ce graniţele imperiului lor s-au restrâns. Dar colecţia cuprinde şi documente de la sfârşitul secolului al XV-lea, iar printre ele am găsit unele hărţi ce pretindeau a indica drumul spre Nelegiuitul Mormânt al unui ucigaş de turci, despre care mi-am spus că ar putea fi Vlad Dracula. Erau, de fapt, trei hărţi care, la scară din ce în ce mai mică, înfăţişau aceeaşi regiune. N-am putut recunoaşte nimic care să-mi sugereze sau să-mi amintească
măcar ceva despre vreo regiune cât de cât cunoscută. Notaţiile de pe ele erau în principal în arabă, şi hărţile datau de la sfârşitul secolului al XV-lea, dacă e să-i credem pe administratorii arhivei.
Rossi a bătut uşor cu degetul în cărţulia despre care ţi-am spus că
— 37 —
semăna atât de bine cu a mea, apoi a reluat:
— Informaţiile din centrul celei de-a treia hărţi erau scrise într-un foarte vechi dialect slav. Numai un cărturar cu vaste cunoştinţe lingvistice le-ar fi putut descifra. Eu mi-am dat toată silinţa, dar nu puteam fi sigur de corectitudinea rezultatului.
Ajuns aici, Rossi a clătinat din cap, regretându-şi parcă limitele.
— Eforturile pe care le-am dedicat acestei descoperiri m-au îndepărtat nepermis de mult de cercetările mele oficiale, dacă pot spune aşa, asupra comerţului în Creta antică. Dar nu mai puteam asculta vocea raţiunii atunci când mă aflam în încăperile acelea fierbinţi şi înăbuşitoare ale arhivei din Istanbul. Îmi amintesc că
zăream prin ferestrele înceţoşate minaretele de la Hagia Sofia. Aşa că am rămas să lucrez acolo, având în faţă acele documente ce atestau opiniile otomanilor asupra domniei lui Vlad, răsfoind dicţionare, luând notiţe detaliate şi copiind hărţile cu creionul pe hârtie.
Şi – ca să nu mai lungesc povestea – iată-mă într-o după-amiază
concentrându-mă asupra locului bine marcat al Nelegiuitului Mormânt pe cea de-a treia hartă, cea mai enigmatică dintre toate. Îţi aminteşti ce se ştie în prezent: că Vlad Ţepeş ar fi înmormântat în mănăstirea construită pe o insuliţă de pe lacul Snagov, în România.
Dar nici pe harta aceasta şi nici pe celelalte două nu se vedea vreun lac cu o insulă pe el, deşi era reprezentat un râu ce străbătea zona, lărgindu-se uşor la mijloc. Tradusesem toate textele de pe margini deja, cu ajutorul unui profesor de limbă arabă, specializat în perioada otomană, de la Universitatea din Istanbul. Erau pilde criptice despre natura răului, multe dintre ele extrase din Coran. Ici şi colo pe hartă, cuibărite printre munţii grosolan schiţaţi, erau câteva texte ce la prima vedere păreau a fi nume de locuri într-un dialect slav, dar care erau, de fapt, un fel de cimilituri, probabil coduri ale locaţiilor reale: Valea celor Opt Stejari, Satul Porcului Furat şi aşa mai departe – nume stranii ce nu aveau pentru mine
— 38 —
nicio semnificaţie.
Ei bine, în centrul hărţii, deasupra locului în care era marcat Nelegiuitul Mormânt – oriunde-o fi el amplasat de fapt –, se afla desenat un dragon ce purta pe cap, ca un fel de coroană, un castel.
Dragonul nu semăna deloc cu cel din cartea mea – sau din cărţile noastre –, dar am presupus că turcii trebuie să-l fi preluat odată cu legenda lui Dracula. Dedesubtul dragonului cineva scrijelise minuscul câteva cuvinte, despre care iniţial am crezut că sunt în arabă, la fel ca pildele de pe marginile hărţii. Privindu-le cu o lupă
însă, mi-am dat brusc seama că erau de fapt în greacă şi, înainte de a mă gândi la respectul faţă de ceilalţi cititori – cu toate că sala era aproape goală, cu excepţia mea şi a unui bibliotecar plictisit care mai venea câteodată pentru a se asigura probabil că n-am de gând să fur ceva –, înainte deci de a mă gândi la altceva, le-am tradus pe loc, cu voce tare. În acea clipă, eram complet singur. Literele minuscule dansau parcă în faţa ochilor mei, în vreme ce le rosteam:
„În acest loc, el sălăşluieşte în rău. Cititorule, dezgroapă-l cu un cuvânt”.
În acel moment, am auzit o uşă trântindu-se în holul de jos. Paşi grei urcau scara. Mintea mea era însă prinsă într-o revelaţie de o clipă: lupa îmi demonstrase că această hartă, spre deosebire de celelalte două, mai puţin detaliate, fusese adnotată de trei persoane diferite, în trei limbi diferite. Nici scrisul de mână în cele trei cazuri nu semăna, şi nici culorile cernelurilor folosite – foarte, foarte vechi.
Atunci am avut brusc o viziune – ştii tu, intuiţia aceea pe care un cărturar se poate baza aproape în întregime, atunci când este susţinută de săptămâni întregi de studiu intens.
Mi-a venit ideea că, iniţial, harta nu conţinea decât schiţa aceasta centrală cu munţii din jurul ei şi cu textul în greacă din mijloc.
Probabil că abia mai târziu fusese adnotată în dialectul slav, pentru a desemna, codificat cel puţin, locurile la care se referea. După aceea căzuse în mâinile otomanilor, care adăugaseră pe marginile ei
— 39 —
versete din Coran, parcă pentru a încarcera în interiorul lor ameninţătorul mesaj din centru sau pentru a-l înconjura cu talismane împotriva forţelor întunecate. Iar dacă acest lucru era adevărat, cine era cel care, în greacă, scrisese primele cuvinte pe hartă, ba poate o şi desenase? Ştiam că erudiţii bizantini din vremea lui Dracula foloseau limba greacă, spre deosebire de cei din lumea otomană.
Înainte de a-mi putea nota pe hârtie câte ceva din această teorie, care ar fi putut necesita verificări ce mie nu-mi stăteau în puteri, uşa de la celălalt capăt al rafturilor s-a deschis şi în sală a intrat un bărbat înalt, masiv, care a înaintat rapid printre cărţi şi s-a oprit în faţa mesei la care lucram. Avea aerul unui intrus şi eram sigur că nu făcea parte din personalul arhivelor. De asemenea, nu ştiu din ce motiv, am simţit că trebuie să mă ridic în picioare, dar un oarecare sentiment de orgoliu m-a împiedicat s-o fac; ar fi fost un act de deferenţă, pe când intrarea lui intempestivă fusese mai degrabă
nepoliticoasă.
Ne-am privit o clipă în ochi, eu mai uimit ca niciodată. Omul nu-şi avea, evident, locul în acest decor ezoteric; era arătos, cu un aspect îngrijit, tenul oacheş şi un aer balcanic, cu o mustaţă groasă, pe oală, şi haine închise la culoare, croite în stil occidental. Ochii lui m-au privit direct, cu o scânteiere beligerantă, genele lor lungi părând oarecum dezgustătoare pe chipul acela imobil. Pielea îi era lividă, dar perfect netedă şi imaculată, iar buzele, foarte roşii.
— Domnule, spuse pe un ton scăzut, ostil, aproape un mârâit, într-o engleză cu accent turcesc, nu cred că aveţi permisiunea necesară pentru aceasta.
Orgoliul meu academic s-a simţit imediat lezat.
— Pentru ce?
— Pentru această activitate de cercetare. Aţi accesat materiale pe care guvernul turc le consideră ca făcând parte dintr-o arhivă
particulară. Pot să vă văd acreditările, vă rog?
