— În mod cert au legătură una cu cealaltă.
Părea un ecou îngheţat, chiar dacă răsunase prin aburul cald al cafelei. Nerăbdarea şi o uşoară senzaţie febrilă pe care o aveam în zilele acelea, din cauza somnului insuficient şi a suprasolicitării mentale, m-au împins să insist:
— Dar cercetările tale? Vreau să spun, nu doar analiza chimică.
Ai spus că ai încercat să afli mai multe…
— Am încercat să aflu mai multe. S-a aşezat din nou şi a cuprins ceaşca în palmele mici şi îngrijite. Mi-e teamă că îţi sunt dator cu mai mult decât o simplă poveste, reluă el cu o voce joasă. Poate că-ţi datorez chiar scuze – vei vedea de ce –, cu toate că niciodată nu i-aş
fi lăsat, în mod conştient, o asemenea moştenire vreunui student de-al meu. Sau, cel puţin, nu majorităţii studenţilor mei.
Surâse afectuos, însă trist, după cum mi s-a părut mie, apoi reluă:
— Ai auzit de Vlad Ţepeş?
— Da, Dracula. Un domnitor din Carpaţi, în epoca medievală,
— 26 —
cunoscut şi sub numele de Bela Lugosi.
— Ăsta-i omul – sau cel puţin unul dintre ei. Familia avea deja o istorie străveche atunci când cel mai cumplit membru al ei a venit la putere. Ai căutat informaţii despre el înainte de a pleca de la bibliotecă? Da? Semn rău! Când cartea mea a apărut în modul acela atât de straniu, am căutat şi eu date despre nume, în aceeaşi după-amiază – despre nume, dar şi despre Transilvania, Valahia, Carpaţi… Obsesie instantanee.
M-am întrebat dacă acesta voia să fie un compliment voalat, dat fiind că lui Rossi îi plăcea ca studenţii lui să lucreze în ritm susţinut şi alert, dar n-am insistat, de teamă să nu-i întrerup povestirea cu vreun comentariu neesenţial.
— Despre Carpaţi, deci. Pentru istorici, regiunea a fost dintotdeauna una misterioasă. Unul dintre elevii lui Occam a călătorit într-acolo, călare pe un măgar, bănuiesc, şi în urma experienţelor trăite a scris o broşurică simpatică, intitulată Filosofia grozăveniei. Desigur, povestea lui Dracula a fost întoarsă deja pe toate părţile şi nu mai are nimic nou de dezvăluit. Un domnitor valah din secolul al XV-lea, detestat atât de Imperiul Otoman, cât şi de propriii supuşi – unul dintre cei mai cumpliţi tirani ai lumii medievale. Se estimează că insul a măcelărit cel puţin douăzeci de mii de locuitori ai Valahiei şi Transilvaniei în decursul anilor.
Dracula înseamnă „fiul Dracului” – adică, aproximativ, fiul dragonului. Tatăl lui fusese numit de împăratul Sigismund membru al Ordinului Dragonului – un organism creat pentru apărarea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană împotriva turcilor otomani. Există, de fapt, dovezi conform cărora tatăl şi-a trimis fiul, copil încă, la turci ca ostatic, şi că acolo şi-a format micul Dracula gustul pentru cruzime, urmărind metodele de tortură folosite de otomani.
Rossi clătină din cap şi apoi continuă:
— Oricum, Vlad a fost ucis într-o luptă împotriva turcilor, sau
— 27 —
poate accidental de către propriii soldaţi, şi a fost îngropat într-o mânăstire de pe lacul Snagov, azi pe teritoriul României socialiste prietene. Amintirea sa a devenit cu timpul legendă printre localnicii superstiţioşi, transmisă din generaţie în generaţie. La sfârşitul secolului al XIX-lea, un scriitor melodramatic şi uşor nebun, Abraham Stoker, preia numele Dracula şi îl aplică unei creaturi născute din imaginaţia sa, un vampir. Vlad Ţepeş a fost cumplit de crud, însă n-a fost vampir, desigur. Iar în cartea lui Stoker nu vei găsi nicio referire la domnitorul valah, deşi Dracula al său aminteşte în carte despre trecutul glorios al familiei sale de luptători împotriva turcilor. Stoker a închegat astfel o poveste pe baza câtorva legende despre vampiri şi despre Transilvania, deşi omul nu a călătorit niciodată acolo, iar Vlad Dracul a fost domnitorul Valahiei, nu al Transilvaniei. În secolul XX, povestea e preluată de Hollywood şi mitul renaşte. Şi aici ia sfârşit, apropo, frivolitatea mea.
Rossi îşi aşeză ceaşca pe birou, încrucişându-şi mâinile, parcă
incapabil, pentru o clipă, să continue. Apoi spuse:
— Pot glumi în legătură cu legenda, care a fost exploatată şi comercializată până aproape de epuizare, dar nu şi cu privire la ceea ce au scos la iveală cercetările mele. De fapt, nu am putut publica nimic, în parte din cauza legendei; m-am gândit că subiectul în sine nu ar fi luat în serios. Dar am mai avut şi un alt motiv.
Cuvintele lui m-au încremenit. Rossi nu lăsa nimic nepublicat; aşa îi dicta geniul său productiv şi aşa îşi îndemna în mod ferm studenţii, pentru ca nimic să nu se piardă.
— Ceea ce am aflat în Istanbul era prea grav pentru a nu fi luat în serios. Poate că am greşit hotărând să păstrez pentru mine aceste informaţii – le pot numi pe bună dreptate aşa –, dar fiecare individ îşi are propriile superstiţii. Eu am superstiţii de istoric. Mi-a fost teamă.
M-am uitat lung la el şi Rossi a oftat, parcă nedorind să continue.
— Vezi tu, Vlad Dracul a fost dintotdeauna intens studiat în
— 28 —
Europa Centrală şi de Est, adică în regiunea sa de baştină. Dar el şi-a început cariera ca luptător împotriva turcilor, iar eu am constatat că
nimeni nu a cercetat vreodată lumea otomană, în căutarea informaţiilor referitoare la legenda lui Dracula. De aceea am plecat la Istanbul – un ocol secret pe care l-am făcut în cadrul studiilor mele asupra situaţiei economice a Greciei timpurii. Ei, dar am publicat întregul material despre Grecia, cu un sentiment de răzbunare!
Pentru o clipă Rossi a rămas tăcut, îndreptându-şi privirile spre fereastră.
— Şi cred că ar trebui să-ţi spun, în mod direct, ce am descoperit în arhivele din Istanbul – lucrul la care am încercat după aceea să nu mă mai gândesc vreodată. La urma urmei, ai moştenit şi tu una dintre cărţuliile acestea drăguţe, adăugă el, aşezându-şi palma peste cele două volume. Dacă nu ţi-aş povesti eu totul, probabil că ai porni şi tu pe acelaşi drum pe care l-am parcurs eu, poate chiar cu un risc suplimentar. Oricum te-aş putea scuti măcar de completat formulare pentru burse.
Simţeam cum un chicot sec îmi gâdilă gâtul. Unde naiba voia să
ajungă? Mi-a trecut prin minte gândul că îi subestimasem, probabil, un bizar simţ al umorului; poate că asta era un soi de farsă
elaborată: avusese în biblioteca sa două exemplare ale acelei cărţulii vechi şi „plantase” una în boxa mea, ştiind că, în cele din urmă, voi ajunge la el – ceea ce şi făcusem, ca un fraier. Dar în lumina obişnuită a lămpii de birou, chipul lui se arătă deodată cenuşiu, neras, cu ochii încercănaţi şi privirea lipsită de viaţă. M-am aplecat spre el.
— Nu înţeleg ce încerci să-mi spui.
— Dracula… Făcu o pauză, apoi reluă: Dracula – Vlad Ţepeş – e încă viu.
— Oh, Doamne! exclamă tata brusc, privindu-şi ceasul. De ce nu
— 29 —
mi-ai spus? E aproape şapte!
Mi-am afundat mâinile îngheţate în buzunarele jachetei.
