— 11 —
peisajul înverzit şi două-trei frunze îngălbenite, căzând lent pe fundalul cenuşiu al după-amiezii. Cred că romanii, care au ridicat ziduri aici şi uriaşe amfiteatre pe coastă, spre vest, au fost martorii aceloraşi toamne, privite cu acelaşi fior. Când maşina condusă de tata a intrat pe porţile celui mai vechi dintre oraşele ridicate de Cezar, mi-am strâns braţele la piept. Pentru prima dată m-am simţit cuprinsă de emoţia călătorului care priveşte în faţă chipul subtil al istoriei.
Deoarece în acest oraş începe povestea mea, îl voi numi Emona, aşa cum a fost botezat de romani, pentru a-l feri, pe cât posibil, de acel gen de turişti care caută avizi semnele inevitabilei ruini cu ghidurile de călătorie în mână. Emona a fost construit pe ruinele unei aşezări din epoca bronzului, de-a lungul văii unui râu, astăzi mărginită de clădiri în stil Art Nouveau. În zilele ce au urmat m-am plimbat împreună cu tata printre case din secolul al XVII-lea, decorate cu flori de crin din argint, pe lângă reşedinţa primarului şi pe lângă dosul gălbui, solid, al unei clădiri comerciale ale cărei trepte coboară până la suprafaţa apei. De secole, mărfurile sunt aduse aici pe râu, pentru a hrăni întregul oraş. Iar acolo unde altădată se înghesuiau cocioabe pe mal, cresc azi sicomori cu trunchiul gros, a căror scoarţă, desprinsă în rotocoale, pluteşte dusă
de ape.
În apropierea zonei comerciale, principala piaţă publică a oraşului oglindeşte cerul cenuşiu. Ca şi surorile sale dinspre sud, Emona poartă urmele unui trecut schimbător: stilul vienez la orizont, bisericile încăpătoare, din cărămidă roşie, ale catolicilor renascentişti, vorbitori de slavă, capele medievale joase ce amintesc de Insulele Britanice… (Sfântul Patrick a trimis misionari în această
regiune, închizând astfel cercul noii credinţe, readucându-l la originile sale mediteraneene, astfel că oraşul se poate mândri cu una dintre cele mai vechi istorii creştine din Europa.) Ici şi colo câte o
— 12 —
reminiscenţă otomană se iţeşte în rama vreunei ferestre sau uşi. Nu departe de piaţă, clopotele unei bisericuţe austriece îşi cheamă
enoriaşii la slujba de seară. Bărbaţi şi femei înveşmântaţi în salopete albastre se îndreaptă spre case la sfârşitul unei noi zile de muncă în economia socialistă, apăraţi de umbrele. Pătrunzând în inima Emonei, am traversat râul pe un vechi pod, străjuit la capete de câte un dragon din bronz cu trupul verde.
— Iată castelul, spuse tata, încetinind la marginea pieţei şi arătându-mi-l în zare prin perdeaua de ploaie. Sunt sigur că vei dori să-l vezi.
Voiam. M-am întins şi m-am răsucit până ce am zărit castelul printre ramurile copacilor – turnuri brune, roase de vreme, pe o colină abruptă în mijlocul oraşului.
— Secolul al XIV-lea. Sau al XIII-lea…? Nu mă pricep la ruinele astea medievale, adăugă tata, sau cel puţin nu pot aprecia exact secolul. Dar ne uităm în ghidul turistic.
— Putem urca acolo, pentru a-l vizita?
— Vom vedea mâine, după întrunirile mele. Turnurile acelea nu par suficient de solide pentru a susţine nici măcar o pasăre, dar nu se ştie niciodată.
A oprit maşina într-o parcare aproape de primărie şi m-a ajutat să
cobor, întinzându-mi galant o mână osoasă în mănuşa de piele.
— E cam devreme pentru a merge direct la hotel. Vrei să luăm un ceai cald? Sau o gustare la acea gastronomia? Plouă mai tare acum, adăugă el, privind cu îndoială jacheta şi fusta mea din lână.
Am scos rapid pelerina de ploaie cu glugă, pe care mi-o adusese el din Anglia cu un an în urmă. Drumul cu trenul de la Viena durase aproape o zi întreagă şi, în ciuda prânzului din vagonul-restaurant, mi-era din nou foame.
Dar cea care ne-a atras nu a fost mica gastronomia, cu luminile sale albastre şi roşii ce se întrezăreau în interior prin ferestrele ude, cu chelneriţele care purtau sandale cu talpă de lemn şi cu tabloul
— 13 —
posac al tovarăşului Tito. În vreme ce ne strecuram prin mulţimea zgribulită, tata a ţâşnit deodată înainte.
— Aici!
L-am urmat în fugă, cu gluga căzându-mi pe ochi. Văzuse intrarea într-o ceainărie Art Nouveau, cu o vitrină mare, pictată cu cocori, şi uşi din bronz ce imitau mănunchiuri de tulpini de nufăr.
— E uimitor că un asemenea local a supravieţuit ultimilor treizeci de ani, mi-a şoptit tata, scoţându-şi pardesiul englezesc. Socialismul nu e întotdeauna atât de amabil cu vechile comori pe care le posedă.
Aşezaţi la o masă lângă fereastră, am băut ceai fierbinte, cu lămâie, în ceştile groase, şi am mâncat sardine pe pâine cu unt, alături de câteva felii de torta.
— Ar trebui să ne oprim aici, spuse tata.
În ultima vreme începuse să-mi displacă modul în care sufla iar şi iar în ceai pentru a-l răci şi să mă tem de clipa inevitabilă în care avea să spună că ar trebui să ne oprim din mâncat, din tot ceea ce era plăcut, ca să lăsăm loc pentru cină. Privindu-l în haina de tweed bine croită, cu puloverul cu guler rulat pe dedesubt, am avut impresia că îşi refuzase orice aventură în viaţă – cu excepţia diplomaţiei, căreia îi dăruia totul. Ar fi fost mai fericit dacă şi-ar fi trăit puţin viaţa, mi-am spus; cu el, totul era atât de serios!
Dar am păstrat tăcerea, ştiind că nu-mi putea suferi criticismul şi fiindcă voiam să-l întreb ceva. Dar trebuia să-l las mai întâi să-şi termine ceaiul, aşa că m-am rezemat de spătarul scaunului, doar atât cât să nu-i dau ocazia să-mi spună să stau dreaptă. Prin fereastra cu cocori argintii zăream oraşul umed, întunecat în orele înaintate ale după-amiezii, cu trecătorii grăbindu-se prin ploaia ce cădea aproape orizontal. Ceainăria, care ar fi trebuit să forfotească
de doamne în rochii lungi de dantelă şi de domni cu barbişon şi cu jachete cu guler de catifea, era goală.
— Nu mi-am dat seama cât m-a istovit drumul, spuse tata punând ceaşca pe masă şi adăugă, arătând spre castelul abia vizibil
— 14 —
prin ploaia deasă: Din direcţia aceea am venit, din cealaltă parte a colinei. De pe vârf vom putea vedea Alpii.
Mi-am amintit de munţii ninşi şi am avut impresia că le simt răsuflarea asupra oraşului. Eram singuri acum, eu şi tata. Am ezitat.
Am tras adânc aer în piept.
— Vrei să-mi spui o poveste?
Poveştile fuseseră una dintre alinările pe care tata le oferise totdeauna copilului său orfan de mamă; pe unele dintre ele le ştia din copilăria sa fericită în Boston, pe altele, din călătoriile în locuri exotice. Uneori, le inventa pe loc, dar în ultima vreme mă
plictisisem de acestea din urmă, pe care le găseam mai puţin uimitoare decât mi se păruseră înainte vreme.
— O poveste despre Alpi?
— Nu, am replicat, simţind un inexplicabil fior de teamă. Am găsit ceva despre care vreau să te întreb.
S-a întors şi m-a privit blând, cu sprâncenele cărunte înălţate deasupra ochilor cenuşii.
