într-o curbă strânsă ca un ac de păr. Ceilalţi pasageri păreau cât se poate de liniştiţi. De cealaltă parte a culoarului de trecere, o bătrână
în negru croşeta, cu figura placidă încadrată de marginile şalului cu care se îmbrobodise şi care tremura la fiecare zguduitură a autobuzului.
— Fii atentă, mi-a spus tata, vei vedea una dintre cele mai frumoase privelişti de pe acest ţărm.
Am privit conştiincioasă pe fereastră, dorindu-mi să nu mai considere necesar să-mi dea atâtea instrucţiuni, dar urmărind îndeaproape munţii golaşi şi satele de pe culmile lor. Chiar înainte de asfinţit, atenţia mi-a fost răsplătită de o femeie care şedea la marginea drumului, aşteptând poate autobuzul în direcţie opusă.
Era înaltă, îmbrăcată într-o fustă lungă, greoaie şi o jachetă strâmtă, iar pe cap avea o beretă extraordinară, ca un fluture de organdi.
Stătea singură printre stânci, aureolată de lumina târzie a soarelui, cu un coş aşezat pe jos, la picioarele ei. Aş fi zis că e o statuie, dacă
nu şi-ar fi întors capul când am trecut noi. Figura ei era ovală şi palidă, prea departe pentru a-i putea identifica expresia. Când i-am descris-o, tata mi-a spus că purta, probabil, costumul popular din această regiune a Dalmaţiei.
— O bonetă mare, cu falduri pe ambele laturi? Am văzut aşa ceva în fotografii. Aş putea zice că e un fel de stafie a trecutului…
probabil locuieşte într-un sătuc foarte mic. Cred că acum cei mai mulţi tineri de aici poartă blugi.
Am rămas cu ochii aţintiţi pe fereastră. N-a mai apărut nicio stafie, însă n-am ratat nimic din miracolul care s-a desfăşurat în faţa ochilor mei: Ragusa – mult sub noi, un oraş de culoarea alabastrului, cu acoperişuri mai roşii decât cerul la asfinţit, încadrat
— 33 —
de un magnific zid de apărare medieval şi de valurile mării irizate de soare. Oraşul era clădit pe o peninsulă mare, rotunjită, iar zidurile sale păreau de netrecut, atât pentru mare, cât şi pentru invadatori – o fortăreaţă impunătoare dincolo de ţărmul Adriaticii.
Văzut însă de la înălţimea şoselei, oraşul avea un aspect miniatural, ca şi cum cineva l-ar fi cioplit manual şi l-ar fi aşezat, mititel, la poalele munţilor.
Două ore mai târziu eram deja în Ragusa. Strada principală era pavată cu marmură lustruită timp de secole de încălţările trecătorilor – un pavaj în care se reflectau petice de lumină de la magazinele şi palatele din jur, astfel că lucea aidoma unei oglinzi de apă. La capătul dinspre port al străzii, ajunşi în inima oraşului vechi, ne-am prăbuşit pe scaunele unei cafenele, iar eu mi-am ridicat faţa spre vântul ce mirosea a mare şi – ciudat la această
vreme târzie a anului – a portocale coapte. Marea şi cerul erau deja aproape negre. Bărcile pescăreşti dansau pe suprafaţa apelor agitate, în largul portului; vântul aducea până la noi sunetele mării, mirosurile ei şi o atmosferă blajină.
— Ah, sudul! exclamă tata cu satisfacţie şi scoase un pahar de whisky şi un platou de sardine cu pâine prăjită. Să zicem că dai barca la apă şi ai norocul de o noapte senină. Te poţi orienta după
stele, astfel încât să ajungi direct la Veneţia sau pe coasta Albaniei, ori în Marea Egee.
— Cât timp ar dura drumul până la Veneţia?
Mi-am amestecat ceaiul, iar briza mării i-a purtat aburul deasupra valurilor.
— Oh, o săptămână sau mai mult, cred, într-o ambarcaţiune medievală. Mi-a surâs, relaxat pentru o clipă. Marco Polo s-a născut pe acest ţărm, pe care veneţienii îl invadau frecvent. Ne aflăm acum în faţa unei veritabile porţi deschise spre lume, am putea spune.
— Când ai mai venit aici?
Abia acum începeam să cred că tata avusese o viaţă, o altă
— 34 —
existenţă, înainte de a mă naşte eu.
— Am fost aici de câteva ori. Poate de patru sau de cinci ori.
Prima dată a fost cu ani în urmă, pe când eram student. Profesorul meu mi-a recomandat să vizitez Ragusa, venind din Italia, doar pentru a vedea minunăţia aceasta, în timpul studiilor. Ţi-am spus că
într-o vară am învăţat italiana în Florenţa.
— Te referi la profesorul Rossi?
— Da, a replicat tata aruncându-mi o privire ascuţită şi apoi întorcându-şi ochii spre paharul lui cu whisky.
A urmat o clipă de tăcere, întreruptă de tenda cafenelei, ce flutura deasupra noastră în bătaia brizei neobişnuit de calde pentru acea vreme a anului. Din bar şi din restaurant răsunau un amalgam de voci, zăngănit de veselă, tonuri de saxofon şi de pian. De departe se auzea clipocitul bărcilor în portul întunecat. Într-un târziu, tata începu:
— Ar trebui să-ţi spun mai multe despre el.
Nu mă privea, dar în vocea lui am sesizat un vag tremur.
— Mi-ar plăcea, am răspuns cu precauţie.
A luat o înghiţitură din pahar.
— Eşti încăpăţânată când vine vorba despre poveşti, nu-i aşa?
„Tu eşti cel încăpăţânat”, aş fi vrut să-i spun, dar m-am abţinut; preferam să aud povestea decât să ne certăm. Tata a suspinat.
— Bine. Îţi voi spune mai multe despre el mâine, la lumina zilei, când nu voi mai fi obosit şi vom avea timp să ne plimbăm puţin în jurul zidurilor. Arătă cu paharul spre meterezele acelea de un cenuşiu-deschis, ce se zăreau deasupra hotelului. Mâine va fi o vreme mai potrivită pentru poveşti. Mai cu seamă pentru acea poveste.
A doua zi dimineaţa ne aflam la 300 de metri deasupra valurilor ce se spărgeau albe şi înspumate la poalele cetăţii. Cerul de noiembrie era limpede şi strălucitor, ca într-o zi de vară. Tata şi-a
— 35 —
pus ochelarii de soare, şi-a privit ceasul, a împăturit broşura turistică şi a aşteptat până ce grupul de turişti germani care trecea pe lângă noi s-a îndepărtat. Am privit spre mare, dincolo de o insuliţă împădurită, spre orizontul ce se pierdea în zare. Dintr-acolo veneau corăbiile veneţiene, pentru a face negoţ sau război, cu pavilioanele lor roşu cu auriu fluturând sub acelaşi cer albastru.
