— Era în bibliotecă, am continuat eu. Îmi pare rău, mă uitam prin rafturi şi am găsit nişte hârtii şi o carte. Nu am citit – prea mult – din hârtii. Mi-am spus…
— O carte?
Era calm încă, în vreme ce mă asculta cu jumătate de ureche, sorbind ultima înghiţitură de ceai.
— Păreau… Cartea e foarte veche, cu un dragon imprimat în mijloc.
S-a aplecat spre mine, foarte liniştit, apoi un tremur l-a scuturat brusc. Acest gest neaşteptat m-a pus în alertă. Dacă urma să-mi povestească într-adevăr ceva, în mod cert nu avea să fie o poveste asemănătoare cu ceea ce auzisem de la el până atunci. M-a privit pe sub sprâncene şi am observat, cu surprindere, cât de vlăguit şi de trist părea.
— Te-am supărat?
— 15 —
Eu eram cea care privea acum în ceaşca de ceai.
— Nu, draga mea.
A oftat adânc, aproape îndurerat. Micuţa chelneriţă blondă a venit pentru a ne umple din nou ceştile, şi apoi ne-a lăsat iarăşi singuri. Dar el tot nu reuşea să-şi înceapă povestea.
— 16 —
Capitolul 2
Deja ştii – mi-a spus tata – că, înainte de a veni tu pe lume, am fost profesor la o universitate americană. Studiasem ani îndelungaţi pentru a ajunge acolo. La început, m-am gândit să urmez literatura, dar apoi mi-am dat seama că îmi plac mai mult poveştile reale decât cele imaginare. Toate textele literare pe care le citisem m-au îmboldit către un fel de… explorare… a istoriei. Aşa se face că, în cele din urmă, am pornit pe această cale. Şi sunt foarte bucuros că
istoria te interesează şi pe tine.
Într-o seară de primăvară, pe când îmi pregăteam teza de doctorat, mă aflam la biblioteca universităţii, singur printre şiruri lungi de cărţi. Ora era foarte târzie. Ridicându-mi ochii din tomul pe care îl citeam, mi-am dat brusc seama că, printre manualele mele, pe care le aşezasem pe un raft deasupra mesei de lucru, cineva lăsase un volum al cărui cotor nu-l mai văzusem până atunci. Pe el se zărea un mic dragon, elegant schiţat cu verde pe pielea în nuanţe palide a copertei.
Nu-mi aminteam să mai fi zărit această carte în bibliotecă sau oriunde altundeva, aşa că am luat-o şi am privit-o, cu gândurile duse în altă parte. Era legată în piele moale, decolorată, iar filele păreau foarte vechi. S-a deschis cu uşurinţă drept la mijloc. Întinsă
pe ambele pagini se afla o gravură ce reprezenta un dragon cu aripile desfăcute şi cu coada lungă, încolăcită – o fiară dezlănţuită, cu ghearele întinse. De ele atârna o flamură pe care stătea scris un singur cuvânt, cu caractere gotice: DRACULA.
Am recunoscut cuvântul imediat şi mintea mi-a zburat la romanul lui Bram Stoker, pe care încă nu-l citisem, şi la serile petrecute în copilărie în sala de cinematograf de lângă casă, în care
— 17 —
Bela Lugosi1 se întindea ameninţător spre gâtul alb al vreunei starlete. Dar ortografia numelui era ciudată, iar cartea, în mod evident, era foarte veche. În plus, mă consideram om de ştiinţă, profund interesat de istoria europeană, aşa că, după ce am privit cartea câteva secunde, mi-am amintit ceva ce citisem mai demult.
Numele provenea, de fapt, din cuvântul latin ce înseamnă dragon, balaur sau diavol, fiind totodată titlul „onorific” al lui Vlad Ţepeş, domnitorul Valahiei, care obişnuia să-şi ucidă prizonierii de război şi supuşii în chinuri de o cruzime incredibilă. Studiam pe atunci comerţul din Amsterdam în secolul al XVII-lea şi nu am văzut niciun motiv pentru care o carte cu un asemenea subiect să ajungă
printre manualele mele, aşa că mi-am închipuit că o lăsase cineva din greşeală, o persoană care studia istoria Europei Centrale sau simbolistica feudală.
Am răsfoit restul paginilor; atunci când lucrezi de dimineaţa până seara printre cărţi, orice volum nou este un prieten şi o tentaţie. Spre marea mea surprindere, toate celelalte pagini – toate filele acelea îngălbenite de vreme – erau complet goale. Nu exista nici măcar o pagină de titlu şi nici vreo informaţie care să spună
unde şi când fusese tipărită cartea, nici hărţi sau alte ilustraţii. Nu am văzut nici sigla bibliotecii, nici vreo fişă, ştampilă sau etichetă.
După ce am mai privit cartea câteva minute, am pus-o pe masă şi m-am dus la primul etaj, să caut în fişier. Am găsit într-adevăr o fişă
pentru „Vlad al III-lea (Ţepeş) al Valahiei, 1431-1476 – vezi şi Valahia, Transilvania şi Dracula”. M-am gândit să mă uit mai întâi pe o hartă
şi am descoperit rapid că Valahia şi Transilvania erau două vechi provincii ale actualului stat România. Transilvania părea un ţinut muntos, mărginit la sud-vest de Valahia. Am găsit în catalog şi ceea ce părea a fi singura sursă primară a bibliotecii în privinţa acestui 1 Actor american de origine maghiară, faimos pentru rolul lui Dracula din filmul omonim (1931) (n.tr.)
— 18 —
subiect – o bizară traducere în engleză, din anii 1890, a unor pamflete despre „Drakula”. Originalele fuseseră tipărite la Nürnberg în anii 1470 şi 1480. Menţionarea oraşului Nürnberg mi-a dat fiori; cu numai câţiva ani înainte urmărisem cu atenţie procesele foştilor lideri nazişti, desfăşurate acolo. Fusesem prea tânăr pentru a mă înrola şi a lua parte la război, astfel că i-am studiat consecinţele cu toată fervoarea unui exclus. Pe volumul de pamflete se zărea o gravură grosolană, reprezentând bustul unui bărbat – un ins vânjos, cu ochi întunecaţi şi adânciţi în orbite, cu o mustaţă lungă şi o cuşmă împodobită cu o pană. Imaginea părea surprinzător de vie şi de reală, ţinând seama de mijloacele primitive cu care fusese realizată.
Ştiam că ar trebui să-mi văd de treabă mai departe, dar nu m-am putut stăpâni să nu citesc primele rânduri ale unuia dintre pamflete.
Era o listă a câtorva dintre crimele lui Dracula împotriva propriului popor, dar şi împotriva altora. Aş putea reda din memorie pasajele acelea, dar cred că n-o voi face, fiindcă mi s-au părut extrem de neplăcute. Am închis brusc micul volum şi m-am reîntors la masa mea. Secolul al XVII-lea şi comerţul său mi-au acaparat atenţia până
aproape de miezul nopţii. Am lăsat cărţulia aceea bizară pe masă, închisă, sperând că proprietarul său o va regăsi a doua zi, şi apoi am plecat acasă.
În dimineaţa zilei următoare trebuia să iau parte la un seminar.
Eram obosit, dar, după ore, am băut două ceşti de cafea şi m-am întors la cercetările mele. Cartea era tot acolo, deschisă la paginile pe care se întindea dragonul. După somnul scurt şi prânzul limitat la cafea, vederea ei mi-a dat fiori – cum se spunea odinioară în romane. Am privit cartea din nou, mai atent. Imaginea era în mod clar o gravură, poate medievală, un exemplu rafinat de artă
tipografică. Mi-am spus că ar putea fi preţioasă din punct de vedere strict financiar şi că, pentru un specialist, ar avea şi o valoare personală, dat fiind că, în mod evident, nu era un volum din
— 19 —
colecţia bibliotecii.
Dar, în starea mea de atunci, nu-mi plăcea deloc cum arată. Am închis-o în grabă şi, până la o oră târzie a după-amiezii, am continuat să scriu despre ghildele negustorilor. Când am terminat, am trecut pe la recepţie şi am întins volumul unuia dintre bibliotecari, care a promis să-l aşeze în dulapul cu obiecte pierdute.
A doua zi dimineaţa, la ora opt, când am revenit pentru a-mi continua lucrul, cartea se afla din nou pe masa mea, deschisă la unica sa ilustraţie. Am început să mă enervez uşor; probabil că
bibliotecarul înţelesese greşit ce-i spusesem cu o seară în urmă. Am azvârlit volumul pe raft şi toată ziua am lucrat silindu-mă să nu-i mai arunc nici măcar o privire. Spre seară aveam stabilită o întâlnire cu profesorul meu îndrumător şi, când mi-am strâns în grabă
