lucrurile, am pus printre ele şi cărţulia. A fost un simplu impuls; nu aveam de gând s-o păstrez, dar profesorului Rossi îi plăceau misterele istorice şi mi-am spus că i-aş putea face astfel o mică
bucurie. Poate că va reuşi să o identifice, date fiind vastele sale cunoştinţe în domeniul istoriei europene.
Obişnuiam să mă întâlnesc cu Rossi după cursul său de după-amiază şi-mi plăcea să mă strecor în sală înainte de încheierea orei, pentru a-l vedea la lucru. În acel semestru ţinea un curs despre regiunea mediteraneană în Antichitate şi prinsesem de câteva ori ultimele minute ale prelegerilor, fiecare încărcată de un dramatism extraordinar, datorat măiestriei sale oratorice.
M-am aşezat în spatele sălii, la timp pentru a-l auzi încheindu-şi disertaţia asupra lui Sir Arthur Evans şi a restaurării palatului minoic din Creta. Luminile erau palide în sală – o vastă aulă gotică
în care puteau încăpea cinci sute de studenţi. Liniştea ce domnea în interior amintea de o catedrală. Nimeni nu mişca; ochii tuturor erau aţintiţi asupra siluetei elegante de la catedră.
Rossi era singur pe podiumul iluminat. Din când în când se plimba în sus şi-n jos, analizându-şi ideile cu voce tare, de parcă s-ar
— 20 —
fi aflat în intimitatea propriului birou. Uneori se oprea brusc, fixându-şi studenţii cu o privire intensă, schiţând un gest elocvent sau făcând o afirmaţie uimitoare. Ignora catedra, nu suferea microfoanele şi nu folosea niciodată notiţe, deşi uneori prezenta diapozitive, bătând în ecranul uriaş cu un indicator pentru a-şi sublinia spusele. Câteodată se înfierbânta atât de tare, încât ridica braţele şi alerga de colo-colo pe podium. Se spunea că o dată căzuse, prins în mrejele democraţiei elene, şi că se căţărase înapoi pe podium fără a sări niciun cuvânt din discurs. Eu nu îndrăznisem niciodată să-l întreb dacă era adevărat.
În ziua aceea era într-o dispoziţie meditativă, plimbându-se în sus şi-n jos cu mâinile la spate.
— Vă rog să vă amintiţi că Sir Arthur Evans a restaurat palatul regelui Minos de la Knossos parţial în conformitate cu ruinele descoperite acolo şi parţial aşa cum i-a dictat imaginaţia sa, ideile sale privind civilizaţia minoică. Apoi, privind în cupola sălii, adăugă: Dovezile istorice erau în număr mic, iar Sir Evans s-a confruntat în mare parte cu enigme. În loc să prefere o acurateţe limitată, el şi-a folosit imaginaţia pentru a crea un palat cu totul nou… şi a greşit. A fost un lucru rău că a procedat astfel?
Profesorul Rossi a făcut o pauză, privind aproape melancolic marea de capete ciufulite, pulovere lejere şi chipuri tinere de băieţi.
(Aminteşte-ţi că pe atunci numai băieţii aveau acces la o astfel de universitate, deşi tu, draga mea fiică, vei putea probabil să te înscrii la orice instituţie doreşti.) Cinci sute de perechi de ochi i-au întors privirea.
— Vă las să meditaţi la această chestiune, surâse Rossi, apoi se întoarse pe călcâie şi ieşi din conul de lumină.
Zumzetul izbucni în sală; studenţii începură să vorbească şi să
râdă, strângându-şi lucrurile. Ca de obicei, după curs, profesorul s-a aşezat pe marginea podiumului, iar câţiva dintre cei mai conştiincioşi studenţi s-au apropiat în grabă pentru a-i pune diverse
— 21 —
întrebări. Rossi le răspunse pe rând, cu seriozitate şi bună
dispoziţie, până ce şi ultimul student se retrase. Atunci m-am apropiat şi eu pentru a-l saluta.
— Paul, prietene! Hai să ne relaxăm puţin şi să vorbim despre olandezi!
M-a bătut amical pe umăr şi am plecat împreună.
Totdeauna mă amuzam la vederea biroului său, deoarece contrazicea ideea convenţională a bârlogului unui savant trăsnit: cărţile erau cuminte orânduite pe rafturi, o cât se poate de modernă
cafetieră era pregătită pe pervazul ferestrei pentru a-i alimenta obişnuinţele culinare, câteva plante în ghiveci, ce nu duceau niciodată lipsă de apă, îi ornamentau masa de lucru, iar el însuşi era îngrijit îmbrăcat, în pantaloni de tweed, cu cravată şi cămaşă de un alb imaculat. Avea trăsăturile bine conturate, tipic englezeşti, cu ochii de un albastru intens; mi-a spus odată că de la tatăl său, de origine din Toscana şi imigrant în Sussex, moştenise doar dragostea pentru mâncarea bună. A-l privi pe Rossi în faţă însemna să vezi o lume la fel de ordonată şi de bine structurată precum gărzile de la Palatul Buckingham.
Cu mintea sa era însă o cu totul altă poveste. Chiar şi după
patruzeci de ani de strictă educaţie de sine, era încă frământată de rămăşiţele trecutului, asaltată de chestiuni încă nesoluţionate.
Lucrările sale de factură enciclopedică îi aduseseră de mult elogiile unei lumi publicistice care depăşea cu mult graniţele presei academice, îndată ce îşi încheia o lucrare, se îndrepta spre alta, adesea cu o schimbare totală de direcţie. Drept rezultat, studenţi ai unor discipline dintre cele mai variate se înghesuiau în jurul lui, astfel că eu eram considerat norocos pentru că devenise îndrumătorul meu de doctorat. În acelaşi timp îmi era cel mai bun şi mai apropiat prieten pe care-l avusesem vreodată.
— Ei bine, spuse el punând cafetiera în funcţiune şi făcându-mi semn spre un scaun. Cum merge lucrarea?
— 22 —
L-am pus la curent cu ceea ce făcusem în ultimele săptămâni şi am început o scurtă dispută pe tema comerţului dintre Utrecht şi Amsterdam la începutul secolului al XVII-lea. Apoi a turnat cafeaua în ceşti de porţelan şi amândoi ne-am relaxat, el aşezându-se la biroul său masiv. Încăperea era scăldată în lumina plăcută ce pătrundea încă de afară, mereu mai târzie în fiecare seară, acum că
primăvara se instalase deja. Apoi mi-am adus aminte de micul meu dar.
— Ţi-am adus o curiozitate, Ross. Cineva a lăsat din greşeală, pe masa mea de la bibliotecă, un obiect cam morbid şi, după două zile, mi-am spus că n-ar fi rău să-l iau cu împrumut, ca să-l vezi şi tu.
— Dă-mi-l. A lăsat din mână ceaşca delicată şi s-a întins să ia cartea. Frumos legată! Pielea ar putea fi un fel de pergament greu. Şi cotorul în relief!
Ceva în privinţa cotorului aduse o uşoară încruntare pe chipul lui, îndeobşte senin.
— Deschide-o, am sugerat eu.
Nu puteam înţelege tremurul care mă cuprinsese în vreme ce aşteptam ca el să treacă prin aceeaşi experienţă prin care trecusem şi eu, văzând cartea aproape goală. În mâinile lui, volumul s-a deschis exact la mijloc. Nu puteam zări ceea ce vedea el, de cealaltă parte a biroului, dar mi-am dat seama că văzuse ceva. Figura lui a devenit dintr-odată gravă – un chip imobil şi pe care nu-l cunoşteam. A răsfoit celelalte pagini, înainte şi înapoi – aşa cum făcusem şi eu, de altfel –, dar seriozitatea nu i s-a transformat în surprindere.
— Da, goală, spuse el aşezând cartea deschisă pe birou. Niciun cuvânt.
— Nu ţi se pare că e ciudată?
Cafeaua se răcea între palmele mele.
— Şi foarte veche. Dar nu e goală fiindcă a rămas neterminată. E
doar complet lipsită de conţinut, pentru a pune în evidenţă
ilustraţia din mijloc.
