— 40 —
— Cine sunteţi dumneavoastră? am replicat cu o răceală egală cu a lui. Pot să vă văd eu acreditările?
Scoase un portvizit din buzunarul interior al hainei, îl trânti deschis pe masa din faţa mea şi îl închise rapid, dintr-o mişcare.
Abia am avut timp să zăresc o cartelă gălbuie cu ceva scris în turcă
pe ea. Mâna bărbatului avea un aspect respingător, de ceară, cu unghii lungi şi o dâră de păr întunecat pe dosul palmei.
— Ministerul Resurselor Culturale, răspunse pe un ton îngheţat, înţeleg că nu deţineţi acceptul guvernului turc pentru a examina aceste materiale. Este adevărat?
— În niciun caz.
I-am arătat o scrisoare de la Biblioteca Naţională, în care se menţiona că am dreptul de a efectua cercetări în oricare dintre filialele sale din Istanbul.
— Nu e suficient, spuse, şi azvârli scrisoarea pe notiţele mele.
Cred că va trebui să veniţi cu mine.
— Unde?
M-am ridicat, simţindu-mă ceva mai sigur pe picioarele mele şi sperând ca individul să nu ia acest gest drept o dovadă de supunere.
— La poliţie, dacă va fi necesar.
— Dar e nemaipomenit! am exclamat. Învăţasem deja că, atunci când ai dubii în probleme birocratice, e bine să ridici glasul. Sunt doctorand la Universitatea Oxford şi cetăţean al Marii Britanii. M-am înregistrat la universitatea de aici în ziua în care am sosit în ţară
şi am primit această scrisoare ca dovadă a statutului meu. Nu accept să fiu chestionat de poliţie… sau de dumneavoastră!
— Înţeleg.
Zâmbi într-un fel care îmi dădu fiori. Citisem câte ceva despre închisorile din Turcia şi despre soarta prizonierilor occidentali care nimereau câteodată în ele, iar situaţia în care mă aflam mi se părea de-a dreptul precară, deşi nu înţelegeam în ce fel de necaz aş fi
— 41 —
putut intra. Speram ca unul dintre bibliotecarii aceia plictisiţi să mă
fi auzit şi să vină pentru a ne cere să facem linişte. Apoi mi-am dat seama că ei trebuie să-i fi permis personajului cu legitimaţie ameninţătoare să intre peste mine în sală. Poate că era totuşi cineva important. Insul se întinse spre mine.
— Permiteţi-mi să văd ce faceţi aici. Daţi-vă la o parte, vă rog.
Am păşit în lateral, fără tragere de inimă, şi l-am privit cum se apleacă asupra notiţelor mele, cum îmi închide dicţionarele pentru a le citi titlurile, cu acelaşi surâs deconcertant pe chip. Era o prezenţă
masivă, şi am remarcat că avea un miros straniu, de parcă folosise fără prea mult succes o apă de colonie pentru a acoperi un iz neplăcut. În cele din urmă luă harta la care lucram, mânuind-o cu gesturi delicate, aproape tandre. O privi ca şi cum nu avea nevoie s-o examineze prea mult pentru a-şi da seama ce este, deşi eu mi-am spus că probabil blufează.
— Acesta este materialul extras din arhivă, da?
— Da, am răspuns furios.
— Aceasta este o foarte preţioasă proprietate a statului turc. Nu cred că veţi avea nevoie de ea pentru scopurile dumneavoastră. Şi această hârtie, această mică hartă, v-a adus de la universitatea dumneavoastră din Anglia tocmai la Istanbul?
Mi-a trecut prin minte să-i spun că mai aveam şi alte domenii de activitate, să-i arunc în faţă trecutul meu academic, dar mi-am dat imediat seama că astfel n-aş face decât să deschid calea altor întrebări.
— Pe scurt, da.
— Pe scurt?! replică el, de data aceasta mai blând. Ei bine, veţi constata că acest document este temporar confiscat. Ce păcat pentru un cercetător străin!
Fierbeam văzându-mă acolo, atât de aproape de soluţia dorită, şi m-am felicitat pentru că nu luasem cu mine, dimineaţă, vreuna dintre copiile făcute după vechi hărţi ale Carpaţilor, pe care voiam
— 42 —
să le compar a doua zi cu harta de aici; erau încuiate în valiza mea de la hotel.
— Nu aveţi niciun drept să confiscaţi un material asupra căruia am primit deja permisiunea să lucrez, am spus scrâşnind din dinţi.
Voi discuta imediat acest lucru cu oficialităţile Bibliotecii Naţionale.
Şi cu ambasada britanică. Oricum, ce obiecţii puteţi avea dumneavoastră la intenţia mea de a studia aceste documente? Sunt nişte texte obscure de istorie medievală. Nu au nimic de-a face cu interesele guvernului turc, sunt convins de acest lucru.
Personajul rămase o clipă nemişcat, privind pe fereastră, de parcă
minaretele de la Hagia Sofia i se înfăţişau într-o perspectivă cu totul nouă şi interesantă, pe care nu mai avusese ocazia s-o observe până
atunci.
— Este pentru binele dumneavoastră, răspunse el pe un ton moale. E recomandabil să lăsaţi pe altcineva să lucreze la această
temă. Altă dată.
