obişnuinţa erodează totuşi chiar şi cele mai cumplite amintiri. Şi există în mod cert unele perioade – ani de-a rândul – când nu vreau să mă gândesc nicio clipă la acele lucruri.
— Dar crezi cu adevărat… că omul acela, că înţepăturile pe gât…
— Tu ce-ai fi crezut, dacă ar fi stat în faţa ta şi te-ai fi ştiut sănătos la minte?
Şedea rezemat de rafturile cu cărţi şi, pentru o clipă, din glasul lui răzbătu un ton aspru, pătimaş. Am luat o ultimă înghiţitură de cafea, cu zaţ; foarte amară.
— Şi n-ai mai încercat niciodată să afli la ce anume se referea harta sau de unde provenea?
— Niciodată. Nu, adăugă el după o scurtă pauză. E una dintre cercetările pe care sunt convins că nu le voi finaliza vreodată. Am însă o teorie care spune că, la fel ca multe altele mai puţin teribile, acest domeniu de studiu e unul în care o persoană înregistrează
progrese minore, apoi îl preia altul, la fel, şi fiecare înaintează câte puţin la rândul său. Poate că trei asemenea oameni, în secolele trecute, au făcut exact acest lucru, trasând acele hărţi şi adăugând câte ceva la ele, deşi recunosc că extrasele din Coran nu oferă
probabil niciun indiciu cu privire la mormântul real al lui Vlad Ţepeş. Şi, desigur, este la fel de posibil ca totul să fie o aiureală.
Poate că Vlad e îngropat în mănăstirea aceea de pe insulă, aşa cum susţine tradiţia românească, şi că odihneşte acolo în pace ca un suflet pios – ceea ce n-a fost.
— Dar tu nu crezi asta.
Din nou, ezită.
— 46 —
— Cercetările trebuie să continue. Oricum ar fi, spre bine sau spre rău, dar trebuie s-o facă, inevitabil, în orice domeniu.
— Te-ai dus cumva vreodată la Snagov, ca să vezi cu ochii tăi?
— Nu. Am renunţat la cercetări.
Mi-am pus ceaşca de cafea, acum rece, pe masă şi l-am privit drept în faţă.
— Dar ai mai păstrat ceva informaţii, am presupus, lungind silabele.
Întinse mâna spre cărţile de pe ultimul raft şi trase jos un plic maroniu mare, sigilat.
— Fireşte. Cine distruge complet rezultatele unui studiu?! Am reprodus din memorie ce-am putut din cele trei hărţi şi mi-am păstrat celelalte notiţe, cele pe care le-am avut cu mine în ziua aceea, la arhivă.
Puse plicul nedesfăcut între noi, pe birou, şi îl mângâie cu o tandreţe care mie nu mi s-a părut în ton cu conţinutul lui terifiant.
Poate că această nepotrivire – sau cerul întunecat al serii de primăvară – mi-a stârnit şi mai mult nervozitatea.
— Şi nu crezi că toate astea sunt un fel de moştenire cam periculoasă?
— Mi-aş dori din tot sufletul să pot spune „nu”. Dar poate că e periculoasă doar în sens psihologic. Viaţa e mai bună şi mai frumoasă atunci când nu te cufunzi inutil în orori. Aşa cum ştii, istoria omenirii e plină de fapte cumplite, şi poate că ar trebui să ne gândim la ele cu lacrimi în ochi, nu cu fascinaţie. Au trecut atât de mulţi ani, încât nici măcar nu mai sunt foarte sigur pe amintirile mele din Istanbul, şi niciodată nu m-am întors acolo. În plus, am senzaţia că am luat cu mine tot ce trebuia să ştiu.
— Pentru a merge mai departe?
— Da.
— Dar tot nu ştii cine ar fi putut desena o hartă care să indice unde se află mormântul. Sau unde se afla.
— 47 —
— Nu.
Am întins mâna spre plicul maroniu.
— Crezi că am nevoie de un crucifix pe lângă ăsta sau de vreun talisman?
— Sunt sigur că eşti bine apărat de simţul tău moral, de etica ta, sau cum vrei să-i spui; oricum, cei mai mulţi dintre noi sunt astfel, cred eu. Şi nu, eu unul nu aş umbla cu usturoi în buzunar.
— Dar cu un antidot mental puternic, da.
— Da. Am încercat, adăugă Rossi cu o expresie tristă, aproape îndurerată. Poate că am greşit ignorând toate acele vechi superstiţii, dar sunt un tip raţional şi îmi place să rămân aşa.
Am pus mâna pe plic.
— Iată-ţi cartea. Este o broşură interesantă şi îţi urez succes în încercarea de a-i identifica provenienţa.
Mi-a întins volumul legat în piele, iar eu mi-am spus că tristeţea din ochii lui era contrazisă de lejeritatea tonului şi a acestor din urmă cuvinte. Apoi a adăugat:
— Vino peste două săptămâni şi ne vom întoarce la negoţul nostru din Utrecht.
Probabil că am tresărit; chiar şi teza mea de doctorat îmi părea ireală acum.
— Da, bine.
Rossi a spălat ceştile de cafea, iar eu mi-am strâns lucrurile, cu degete înţepenite.
