Gândul ce refuza să-mi dea pace însă, când mi-am strâns lucrurile şi m-am îmbrăcat pentru a pleca acasă, nu a fost cel legat de imaginea fantomatică a lui Dracula sau la descrierea metodei de tortură, ci ideea că aceste lucruri chiar se întâmplaseră, după toate aparenţele. „Dacă aş asculta foarte atent, mi-am spus, aş putea auzi urletele tinerilor, ale «familiei numeroase» pe moarte.” Cu toată
atenţia acordată educaţiei mele, tata neglijase să-mi spună un lucru: că momentele cumplite ale istoriei fuseseră reale. Acum, decenii mai târziu, îmi dau seama că nu mi-ar fi putut spune niciodată acest lucru. Numai istoria însăşi ne poate convinge de astfel de adevăruri.
Şi, odată ce ai văzut acel adevăr – odată ce l-ai văzut cu adevărat –, nu-ţi mai poţi întoarce privirile de la el.
Când am ajuns acasă în seara aceea, am simţit în mine un fel de putere drăcească şi mi-am abordat tatăl. Citea în bibliotecă, în vreme ce doamna Clay pregătea cina în bucătărie. Am intrat, am închis uşa în urma mea şi m-am postat în faţa lui. Citea unul dintre iubitele lui volume de Henry James – un semn sigur de stres. Am rămas acolo fără a scoate un cuvânt, până ce şi-a ridicat ochii spre mine.
— 51 —
— Ei, bună seara! exclamă, căutându-şi semnul de carte cu un surâs. Tema la algebră?
Ochii îi erau deja neliniştiţi.
— Vreau să-mi termini povestea.
N-a răspuns nimic, mulţumindu-se să răpăie cu degetele pe braţul fotoliului.
— De ce nu vrei să-mi spui mai multe?
Era pentru prima dată când simţeam că sunt o ameninţare la adresa lui. S-a uitat la cartea pe care tocmai o închisese. Ştiam că
sunt crudă cu el, într-un mod pe care nu-l puteam înţelege, dar îmi începusem hăituiala asupra lui şi trebuia s-o termin.
— Nu vrei ca eu să aflu unele lucruri, am adăugat.
În sfârşit, a ridicat privirea spre mine. Pe chipul său plutea o tristeţe inscrutabilă, iar cutele de pe frunte îi erau adânci în lumina lămpii de pe birou.
— Nu, nu vreau.
— Ştiu mai multe decât îţi închipui tu, am replicat, deşi mi s-a părut că e o răutate copilărească; la urma urmei, n-aş fi vrut să-i spun ce ştiam dacă m-ar fi întrebat.
Îşi încrucişă degetele sub bărbie.
— Mi-am dat seama. Şi, fiindcă ştii deja ceva, va trebui să-ţi spun totul.
L-am privit fix, surprinsă.
— Atunci spune-mi! am replicat dur.
Îşi coborî din nou ochii.
— Îţi voi spune, şi o voi face cât de curând voi putea. Dar nu totul deodată. Nu pot suporta să povestesc totul odată! izbucni el pe neaşteptate. Ai răbdare cu mine!
Dar privirea pe care mi-o aruncă era rugătoare, nu acuzatoare.
M-am apropiat şi mi-am trecut braţul pe după gâtul lui plecat.
În martie, vremea e rece şi vântoasă în Toscana, dar tata s-a
— 52 —
gândit că o scurtă excursie era bine-venită după patru zile de discuţii – pentru mine, ocupaţia lui se reducea totdeauna la
„discuţii” – în Milano. De data aceasta n-a mai fost nevoie să-l rog să mă ia cu el.
— Florenţa e splendidă, mai cu seamă în afara sezonului turistic, îmi zise tata într-o dimineaţă, în vreme ce ne depărtam de Milano, mergând spre sud. Aş vrea s-o vezi şi tu zilele astea. Va trebui să
înveţi mai întâi câte ceva despre istoria şi despre arta sa, pentru a o înţelege mai bine. Dar peisajul rural din Toscana este adevărata trataţie; îţi odihneşte ochii şi îi bucură în acelaşi timp, vei vedea.
Am încuviinţat, aşezându-mă mai bine pe bancheta Fiatului închiriat. Dragostea de libertate a tatălui meu era contagioasă şi îmi plăcea felul în care îşi lărgea cravata şi gulerul cămăşii ori de câte ori ne îndreptam spre un loc nou, încă nevizitat. Fiatul torcea lin pe autostrada nordică.
— Oricum, le-am promis de ani de zile lui Massimo şi Giuliei că
venim. Nu m-ar ierta niciodată că am ajuns atât de aproape de ei şi nu le-am făcut o vizită. Tata se lăsă pe spate în scaun şi îşi întinse picioarele, apoi adăugă: Sunt puţintel ciudaţi – excentrici cred că este cel mai potrivit cuvânt –, dar sunt foarte drăguţi. Eşti de acord?
— Ţi-am spus deja că da.
Preferam să stau cu tata şi nu să merg în vizită la străini, a căror prezenţă îmi accentua timiditatea naturală, dar el părea nerăbdător să-şi revadă vechii prieteni. În orice caz, vibraţiile Fiatului mă
îndemnau la somn; eram obosită după drumul cu trenul. Un fel de vrajă mă cuprinsese dimineaţă: era alarmant de întârziata sângerare cu privire la sosirea căreia medicul meu îşi făcuse totdeauna griji şi pentru care doamna Clay îmi îndesase în valiză o grămadă de tampoane de bumbac. În toaleta din tren, primul semn al acestei schimbări mi-a adus lacrimi de surpriză în ochi, ca şi cum cineva mă
rănise; mica pată sângerie de pe lenjeria de corp părea amprenta unui criminal. Nu i-am spus nimic tatălui meu.
— 53 —
Văile şi dealurile din depărtare zburau în viteză pe lângă
fereastra maşinii, devenind tot mai înceţoşate. Mi-era încă somn la prânz, când am mâncat într-un oraş alcătuit parcă numai din cafenele şi baruri întunecate, printre pisici ce se întindeau alene în pragurile uşilor.
