— Ah! Şi ziceai la un moment dat, signor profesor, că vei fi cel mai grozav dintre toţi. Da, da, fundaţia ta e un real succes, ştiu.
— Avem nevoie de pace şi de progrese diplomatice, nu de noi cercetări asupra unor chestiuni mărunte, de care nimănui nu-i pasă, răspunse tata zâmbind.
Giulia aprinse un mic felinar de pe masa de servit, stinse lumina electrică, puse felinarul pe masă şi începu să taie o torta la care mă
străduisem până acum să nu privesc pofticios. Sub lama cuţitului, suprafaţa îi lucea asemenea obsidianului.
— În istorie nu există chestiuni mărunte, clipi Massimo spre
— 56 —
mine. Şi, în plus, chiar şi marele Rossi spunea că ai fost cel mai bun student al lui, pe când noi, ceilalţi, cu greu îi puteam intra în graţii.
— Rossi!
Numele mi-a scăpat înainte de a mă putea opri. Tata îmi aruncă o privire stânjenită pe deasupra feliei sale de prăjitură.
— Prin urmare, cunoşti trecutul succeselor academice ale tatălui tău, tânără domnişoară? exclamă Massimo, îndesându-şi în gură o bucată uriaşă de ciocolată.
Tata m-a privit din nou şi a răspuns în locul meu:
— I-am povestit câte ceva despre vremurile acelea.
Am sesizat tonul de avertizare din glasul lui. O clipă mai târziu însă, mi-am spus că acesta fusese adresat mai degrabă lui Massimo decât mie, fiindcă replica următoare a italianului mi-a trimis un fior pe şira spinării, înainte ca tata s-o înăbuşe cu o abilă schimbare a subiectului.
— Bietul Rossi, spuse Massimo. Tragic! Nici nu-ţi vine să crezi că
o persoană pe care ai cunoscut-o personal poate pur şi simplu să
dispară aşa – puf, şi gata.
A doua zi dimineaţa ne aflam în plin soare, în piaţeta oraşului, cu jachetele închise până la gât şi cu broşurile turistice în mână, privind doi băieţi care, la fel ca mine, ar fi trebuit să fie la şcoală.
Strigau şi pasau mingea de fotbal de la unul la altul în faţa bisericii, iar eu aşteptam răbdătoare. Aşteptasem toată dimineaţa, cât durase turul micilor capele întunecate, „cu elemente din arta lui Brunelleschi”, dacă era să mă iau după textul vag şi plictisit al broşurii, şi apoi vizita la Palazzo Pubblico, unde admirasem sala de recepţii care, timp de secole, funcţionase ca depozit de grâne al oraşului. Tata oftă şi îmi întinse una din cele două sticle de Orangina.
— Ai de gând să mă întrebi ceva, îmi spuse oarecum posac.
— Nu, vreau doar să ştiu despre profesorul Rossi.
— 57 —
— Mi-am închipuit. Massimo a dat dovadă de lipsă de tact pomenindu-l.
Mă temeam de răspuns, dar nu am putut să nu întreb:
— A murit? La asta s-a referit Massimo când a spus că a dispărut?
Tata a privit de-a latul piaţetei, spre cafenelele şi prăvăliile aflate vizavi.
— Da. Ba nu. Mă rog, a fost un lucru foarte trist. Chiar vrei să afli despre aşa ceva?
Am încuviinţat. Tata a aruncat în jur o privire rapidă. Şedeam pe o bancă de piatră, lângă zidul unuia dintre vechile şi elegantele palazzi, singuri, dacă nu-i puneam la socoteală pe băieţandrii din piaţă.
— Bine, spuse tata în cele din urmă.
— 58 —
Capitolul 6
Vezi tu, spuse tatăl meu, în seara aceea, când Rossi mi-a dat plicul cu hârtii, l-am lăsat surâzând în pragul uşii de la birou şi, când am dat să plec, am avut brusc sentimentul că ar trebui să-l mai reţin, să mă întorc şi să mai vorbesc cu el încă puţin. Ştiam însă că
senzaţia este doar efectul discuţiei ciudate pe care o avusesem cu el, cea mai ciudată din viaţa mea, aşa că mi-am înăbuşit-o pe loc. Alţi doi doctoranzi de la catedra noastră şi-au făcut apariţia, vorbind între ei, şi l-au salutat în treacăt pe Rossi înainte ca acesta să închidă
uşa, apoi au coborât rapid scările în faţa mea. Conversaţia lor animată m-a convins că viaţa merge înainte în mod firesc, şi totuşi mă simţeam încă neliniştit. Cartea ornamentată cu acel dragon era o prezenţă arzătoare în servieta mea, iar la ea Rossi adăugase acum şi plicul cu notiţele sale. M-am întrebat dacă ar trebui să mă uit peste ele în seara aceea, singur la birou în apartamentul meu înghesuit, însă eram extenuat şi n-aş fi avut puterea să le citesc, indiferent de conţinutul lor.
În plus, îmi închipuiam că dimineaţa, la lumina zilei, voi da dovadă de mai multă încredere şi raţiune. Poate când mă voi trezi nici nu voi mai crede în povestea lui Rossi, deşi eram sigur că mă va bântui, indiferent dacă o consideram veridică sau nu. Şi cum, m-am întrebat – deja afară acum, trecând pe sub fereastra profesorului şi privind involuntar spre raza de lumină a lămpii –, cum să nu-l cred pe dascălul meu într-o problemă ce ţinea de specialitatea lui? N-ar însemna astfel să pun la îndoială tot ce realizasem împreună? M-am gândit la primele capitole ale disertaţiei mele – un teanc de file atent dactilografiate, aşezate pe biroul meu de acasă – şi m-am cutremurat. Dacă nu i-aş crede povestea, aş mai putea lucra oare cu el? Ar trebui oare să consider că şi-a pierdut minţile?
Poate fiindcă mă gândeam la el, în vreme ce treceam pe sub fereastra biroului său, am devenit intens conştient de lampa încă
— 59 —
aprinsă acolo. Lumina ei desena pete pe asfaltul pe care păşeam, când – brusc – acestea au dispărut chiar de sub tălpile mele. S-a întâmplat într-o fracţiune de secundă, dar un fior de teroare m-a cuprins instantaneu, din cap până-n picioare. Cu o clipă înainte eram pierdut în gânduri, cu picioarele scăldate în lumina aruncată
prin fereastră de lampa lui Rossi, iar în clipa următoare am încremenit locului. Aproape simultan, am realizat două lucruri. Mai întâi, că niciodată nu mai văzusem lumina din biroul lui acolo, pe pavajul dintre clădirile gotice ale universităţii, deşi trecusem pe strada aceea poate de mii de ori. Acum fusese vizibilă fiindcă
luminile stradale se stinseseră. Eram singur pe alee, ecoul paşilor mei fiind singurul sunet în împrejurimi. Şi, cu excepţia peticelor acelora de lumină provenind din biroul în care fusesem cu nici zece minute înainte, strada era întunecată.
Cel de-al doilea lucru de care mi-am dat seama – dacă a fost cu adevărat al doilea – m-a năpădit în momentul în care m-am oprit.
