— 62 —
cred, care ieşeau atunci. Au plecat odată cu mine.
— Bine. Verifică informaţia, i se adresă poliţistul unuia dintre cei care îl însoţeau, apoi se întoarse spre mine. Aţi observat ceva neobişnuit în comportamentul profesorului Rossi?
Ce-aş fi putut să-i spun? Păi, da, mi-a zis că vampirii există, că
Dracula se plimbă printre noi, că am moştenit un blestem sub forma studiilor sale şi că pe urmă am văzut lumina din biroul său dispărând de parcă ar fi fost acoperită de un enorm…
— Nu, am răspuns. Am discutat despre teza mea până pe la ora opt şi jumătate.
— Aţi plecat împreună?
— Nu. Eu am plecat primul. M-a condus până la uşă, apoi s-a întors în birou.
— Aţi văzut ceva sau pe cineva suspect în jurul clădirii, când aţi plecat? Aţi auzit ceva?
Am ezitat din nou.
— Nu, nimic. Adică, pentru scurt timp s-au stins luminile din stradă. Iluminatul public.
— Da, asta ni s-a spus. Dar n-aţi auzit şi n-aţi observat nimic ieşit din comun?
— Nu.
— Deocamdată, sunteţi ultima persoană care l-a văzut pe profesorul Rossi, insistă poliţistul. Gândiţi-vă bine. Când eraţi împreună, a spus sau a făcut ceva neobişnuit? A adus vorba despre deprimare, sinucidere sau ceva asemănător? Ori despre intenţia de a pleca, de a face o călătorie, spre exemplu?
— Nu, nimic de felul acesta, am răspuns cu sinceritate.
Omul legii mi-a aruncat o privire dură.
— Am nevoie de numele şi de adresa dumneavoastră.
După ce le-a notat în carneţel, s-a întors către preşedinte.
— Garantaţi dumneavoastră pentru acest tânăr?
— Este în mod cert cine v-a spus că este.
— 63 —
— Bine, replică poliţistul, revenind spre mine. Vreau să veniţi cu mine şi să-mi spuneţi dacă remarcaţi ceva neobişnuit. În primul rând, ceva ce arată altfel decât acum două seri. Nu atingeţi nimic.
Sincer să fiu, majoritatea cazurilor de acest fel se dovedesc până la urmă a fi ceva banal, o urgenţă în familie sau o simplă cedare nervoasă; dispărutul se întoarce în general într-o zi sau două. Am mai văzut asta de o mie de ori. Dar, ţinând cont de sângele de pe birou, nu vrem să lăsăm nimic la voia întâmplării.
Sânge pe birou? Am simţit cum picioarele mă lasă, dar m-am forţat să merg liniştit în urma poliţistului. Încăperea arăta ca de fiecare dată când o văzusem la lumina zilei: curată şi ordonată, plăcută, cu mobilierul dispus ospitalier, cu cărţile şi dosarele aşezate în teancuri bine orânduite. M-am apropiat. Pe birou, pe foaia de sugativă se lăţea o pată întunecată, de mult uscată. Poliţistul puse o mână liniştitoare pe umărul meu.
— Nu e o cantitate de sânge atât de mare încât să poate fi cauza în sine a decesului. Poate că i-a curs mai mult sânge din nas sau poate că a avut un alt tip de hemoragie. A sângerat vreodată
profesorul pe nas, când aţi fost împreună? Părea cumva bolnav în seara aceea?
— Nu. Nu l-am văzut niciodată… sângerând şi niciodată nu a discutat cu mine despre starea sa de sănătate.
Brusc, cu o claritate cutremurătoare, mi-am dat seama că
vorbisem despre conversaţiile noastre la trecut, ca şi cum s-ar fi sfârşit pentru totdeauna. M-am simţit sugrumat de emoţie când mi l-am amintit pe Rossi stând vesel în uşa biroului şi spunându-mi „la revedere”. Oare se tăiase după aceea, intenţionat poate, într-un moment de instabilitate, şi apoi ieşise în grabă din birou, încuind uşa în urma lui? Am încercat să mi-l imaginez rătăcind printr-un parc, îngheţat şi flămând, poate, sau urcându-se într-un autobuz spre o destinaţie aleasă la întâmplare. Nimic nu părea însă veridic.
Rossi era un tip cu capul pe umeri, mai calm şi mai stăpân pe sine
— 64 —
decât oricine altcineva.
— Priviţi în jur cu atenţie.
Poliţistul îşi luă mâna de pe umărul meu, fără a mă slăbi însă din ochi. În spate, în pragul uşii, simţeam privirile şefului de catedră şi pe ale celorlalţi bărbaţi. Mi-a trecut prin minte că, până ce se va dovedi contrariul, şi dacă Rossi fusese asasinat, mă aflam pe lista suspecţilor. Dar Bertrand şi Elias ar depune mărturie în favoarea mea, aşa cum aş face şi eu pentru ei. M-am uitat la toate obiectele din încăpere, încercând să pătrund dincolo de ele, dar n-am reuşit altceva decât să-mi accentuez frustrarea; totul era real, normal, concret, iar Rossi dispăruse cu desăvârşire din cadru.
— Nu, am spus în cele din urmă. Nu văd nimic diferit.
— Bine. Atunci, priviţi în sus, îmi ceru poliţistul, făcându-mi semn să mă uit spre fereastră.
Pe plafonul alb, înalt, în dreptul biroului, deasupra capetelor noastre, o pată alungită, de vreo doisprezece centimetri, se întindea într-o parte, ca şi cum ar fi vrut să indice spre ceva de afară.
— Şi acolo pare a fi tot sânge. Nu vă îngrijoraţi; poate să nu fie sângele profesorului Rossi. Plafonul e prea sus pentru ca o persoană
să poată ajunge la el cu uşurinţă, chiar dacă ar folosi un taburet.
Vom analiza totul. Acum, gândiţi-vă bine: a pomenit profesorul în seara aceea ceva despre vreo pasăre care i-a intrat în birou? Sau aţi auzit vreun zgomot când aţi plecat, ca şi cum ceva a pătruns înăuntru? Vă amintiţi dacă fereastra era deschisă?
