Aşa că am scos o coală de hârtie şi un creion şi am alcătuit o listă a materialelor, pe măsură ce le scoteam din plic. Primele documente din teanc s-au dovedit a fi cele pe foiţă. Erau pline de sus până jos de rânduri ordonat dactilografiate, mai mult sau mai puţin sub forma unor scrisori. Le-am aşezat pe toate laolaltă, forţându-mă să
nu le studiez mai îndeaproape.
Următorul material era o hartă desenată de mână cu linii stângace, dar clare. Hârtia era deja îngălbenită, iar notaţiile şi numele locurilor se distingeau cu greu pe fila groasă, evident ruptă
din vreun carneţel vechi. Alte două hărţi similare veneau după ea, urmate de trei pagini pe care se vedeau notiţe ici şi colo, scrise de asemenea de mână, cu cerneală, uşor lizibile la prima vedere. În continuare am scos din plic o broşură tipărită în limba engleză, care invita turiştii în „Romantica Românie”; înfloriturile în stil Art Deco sugerau anii 1920 sau 1930. Urmau două chitanţe de la un hotel şi de la restaurantul acestuia. Din Istanbul. Am găsit apoi o hartă mare şi veche a Balcanilor, tipărită neglijent, în două culori. Ultimul material era un plic de mici dimensiuni, alb-gălbui, sigilat şi fără
nume sau adresă. L-am pus şi pe el deoparte, eroic, fără a încerca să-l deschid.
— 69 —
Asta era tot. Am întors plicul mare cu susul în jos şi l-am scuturat, pentru ca nici măcar o musculiţă moartă să nu-mi scape neobservată. În timp ce-l ţineam în mâini, brusc (şi pentru prima dată) am avut o senzaţie pe care urma s-o resimt apoi pe tot parcursul cercetărilor: am simţit prezenţa lui Rossi, am simţit mândria lui la gândul meticulozităţii mele, de parcă spiritul său viu îmi vorbea şi acum prin intermediul metodelor sistematice pe care el însuşi mă învăţase să le utilizez. Ştiam că lucra repede, fără a trece însă nimic cu vederea – niciun document, nicio arhivă, oricât de departe ar fi fost aceasta situată şi oricare ar fi fost opiniile contrare ale colegilor lui. Dispariţia sa şi faptul că – mi-am spus eu cu pasiune – avea nevoie de mine ne aşezaseră dintr-odată pe poziţii aproape de egalitate. Şi mai aveam impresia că Rossi îmi rezervase dintotdeauna această poziţie, aşteptând ca eu să mă arăt demn de ea.
Acum, toate documentele erau întinse pe masă, în faţa mea. Am început cu scrisorile, epistolele acelea lungi, cu rânduri dese, dactilografiate pe foiţă subţire, cu puţine greşeli şi puţine corecturi.
Toate erau în câte un singur exemplar şi păreau deja aranjate în ordine cronologică. Fiecare era atent datată, începând cu decembrie 1930, mai bine de douăzeci de ani în urmă. Fiecare începea cu menţiunea: „COLEGIUL TRINITY, OXFORD”, şi atât. Am parcurs cu privirea prima scrisoare. În ea, autorul relata povestea descoperirii acelei cărţulii misterioase şi a cercetărilor iniţiale de la Oxford. Scrisoarea era semnată: „Al dumneavoastră cu mâhnire, Bartholomew Rossi”. Şi începea – am ţinut foiţa cu grijă, chiar şi atunci când mâinile au început să-mi tremure –, începea cu un apelativ afectuos: „Dragul şi nefericitul meu succesor…”
Tata a tăcut brusc, iar vocea lui tremurândă m-a obligat să dau dovadă de tact şi să întorc capul înainte ca el să se simtă obligat să
mai spună ceva. Ca printr-un acord tacit, ne-am luat jachetele şi am
— 70 —
traversat piaţeta, prefăcându-ne încă interesaţi de faţada bisericii de vizavi.
— 71 —
Capitolul 7
Tata a rămas apoi în Amsterdam câteva săptămâni şi, în acest răstimp, am avut senzaţia că mă protejează într-un fel nou. Într-o zi, când am venit de la şcoală puţin mai târziu decât de obicei, am găsit-o pe doamna Clay vorbind cu el la telefon. Imediat mi-a întins receptorul.
— Unde ai fost? m-a chestionat tata; suna din biroul lui de la Centrul pentru Pace şi Democraţie. Am telefonat de două ori, şi doamna Clay nu ştia unde eşti. S-a enervat rău din cauza ta.
El era cel nervos, se vedea clar, deşi păstra un ton scăzut al vocii.
— Am stat să citesc ceva la o cafenea nou deschisă lângă şcoală.
— Bine. Dar altă dată să-mi telefonezi mie sau doamnei Clay dacă ai de gând să întârzii, bine?
Nu-mi plăcea să accept, dar am spus că voi telefona. Tata a venit acasă devreme în seara aceea şi mi-a citit cu glas tare din Marile speranţe. Apoi a luat câteva dintre albumele foto şi ne-am uitat împreună la poze: Paris, Londra, Boston, primele mele role, serbarea de după clasa a treia, Paris, Londra, Roma. De fiecare dată în fotografii eram doar eu, stând în faţa Panteonului sau la porţile cimitirului Père Lachaise, fiindcă tata era totdeauna cel care făcea pozele, şi altcineva în afară de noi doi nu mai era. La ora nouă a verificat uşile şi ferestrele, iar pe mine m-a trimis la culcare.
A doua oară când am ştiut că voi întârzia, i-am telefonat doamnei Clay şi i-am explicat că mă duc la nişte colegi să ne facem temele împreună la un ceai. „Bine”, a spus ea. Am închis şi am plecat singură la biblioteca universităţii. Johan Binnerts, responsabilul colecţiei medievale, se obişnuise deja să mă vadă; cel puţin îmi surâdea cu gravitate ori de câte ori veneam la el cu o nouă întrebare şi întotdeauna mă întreba cum mă descurc cu lucrările la istorie.
Domnul Binnerts mi-a găsit un fragment dintr-un text din secolul al XIX-lea care mi-a făcut mare plăcere, astfel că am petrecut ceva timp
— 72 —
luând notiţe pe marginea lui. Acum, în biroul meu de la Oxford, am un exemplar al acelei cărţi; am găsit volumul – Istoria Europei Centrale de lordul Gelling – într-o librărie, acum câţiva ani. Ţin şi astăzi la ea, după atâta timp, deşi ori de câte ori o deschid retrăiesc o senzaţie sumbră. Îmi amintesc foarte bine imaginea mâinii mele, mică şi cu pielea netedă, copiind pasaje din ea în caietul meu de notiţe:
Pe lângă cruzimea deosebită, Vlad Dracula dădea dovadă
de o vitejie extraordinară. Îndrăzneala sa era atât de mare, încât, în anul 1462, a traversat Dunărea şi, în noapte, a făcut o incursiune, călare, chiar în tabăra sultanului Mahomed al II-lea, care îşi reunise armatele acolo pentru a ataca Valahia.
În cursul acestui raid, Vlad a ucis mai mulţi oşteni turci, iar sultanul însuşi abia a scăpat cu viaţă, înainte ca apărătorii otomani să-i forţeze pe valahi să se retragă.
Un număr similar de documente poate fi identificat în privinţa oricărui nume de seamă al Europei din epoca feudală, mai mare în unele cazuri şi mult mai mare în doar câteva. Ceea ce este extraordinar în informaţiile disponibile despre Dracula este longevitatea lor – altfel spus, refuzul său de a pieri ca personalitate istorică, persistenţa legendei sale.
Cele câteva surse existente în Anglia amintesc în mod direct sau implicit de altele, a căror diversitate poate stârni curiozitatea oricărui istoric. Vlad Dracula pare să fi fost renumit în Europa chiar în timpul vieţii sale – fapt rar într-o perioadă în care continentul constituia, comparativ cu standardele actuale, o lume vastă şi fragmentată în care comunicarea se făcea prin intermediul mesagerilor călare şi al transportului fluvial, o perioadă în care cruzimea cutremurătoare era o trăsătură obişnuită în rândul nobilimii.
Notorietatea lui Dracula nu a luat sfârşit odată cu decesul
— 73 —
său misterios şi cu înmormântarea stranie din 1476, ci pare să fi rămas aproape la fel de vie până ce a fost atenuată de strălucirea Iluminismului în Occident.
Articolul despre Dracula se încheia aici. Aveam suficient material istoric pe care să-l analizez în ziua respectivă, dar am intrat şi la Departamentul de literatură engleză, unde am constatat cu bucurie că biblioteca deţinea un exemplar din romanul Dracula al lui Bram Stoker. Mi-am dat seama că voi avea nevoie de câteva vizite la bibliotecă pentru a-l citi. Nu ştiam dacă pot lua cărţi cu împrumut şi, chiar dacă aş fi putut, nu aş fi vrut să iau romanul acasă, fiindcă
ar fi însemnat ori să-l ascund, ori să-l las undeva la vedere. Aşa că
am început să-l citesc, aşezată pe un scaun lângă fereastră. Dacă
priveam afară, puteam vedea unul dintre canalele mele preferate, Singel, cu piaţa de flori şi oamenii care se înghesuiau să cumpere sendvişuri cu hering de la o mică tonetă. Era un loc fermecător de izolat, unde partea din spate a unui raft cu cărţi mă despărţea de ceilalţi cititori din sală.
Acolo, în acel scaun, m-am lăsat absorbită de alternanţa dintre ororile gotice şi delicata poveste de dragoste ţesută de Stoker. Nu ştiam bine ce anume aşteptam de la cartea aceea; după spusele tatălui meu, profesorul Rossi o considera inutilă ca sursă de informaţii referitoare la realul Dracula. Curtenitorul şi totuşi respingătorul conte Dracula din roman era un personaj convingător, chiar dacă nu avea mai nimic în comun cu Vlad Ţepeş. Dar Rossi credea cu sinceritate că Dracula devenise un mort viu în decursul istoriei. M-am întrebat dacă o carte are cu adevărat puterea să
transforme ceva atât de bizar într-o realitate palpabilă; la urma urmei, Rossi făcuse descoperirea respectivă la mult timp după
publicarea romanului. Vlad Dracula, pe de altă parte, fusese o forţă
