În acea clipă uşa restaurantului se deschise şi doi bătrânei, cu siguranţă clienţi ai hotelului, intrară zâmbind şi se aşezară la o masă.
— Bon soir, buenas tardes, rosti şeful de sală dintr-o suflare.
M-am uitat întrebător la tata, iar el a izbucnit în râs.
— Da, suntem cam amestecaţi aici, explică şeful, râzând la rândul lui. Suntem o veritabilă salade, compusă din culturi diferite. Bunicul meu vorbea o spaniolă fără cusur, perfectă, şi a luptat în Războiul Civil din Spania la o vârstă deja înaintată. Nouă ne plac toate limbile vorbite aici. N-avem bombe şi nici terorişti, precum bascii.
Noi nu suntem criminali!
Şi omul privi indignat în jur, ca şi cum cineva tocmai l-ar fi contrazis.
— Îţi explic eu mai târziu, mi-a şoptit tata.
— Prin urmare, să vă povestesc o legendă. Sunt mândru să vă
— 78 —
spun că oamenii de aici mă consideră istoricul oraşului. Mâncaţi, vă
rog! Mănăstirea noastră a fost fondată în anul 1000, dar deja ştiţi asta. De fapt, era anul 999, deoarece călugării care au ales acest loc se pregăteau pentru sfârşitul lumii, apocalipsa ce urma să vină –
cum altfel?! – la pragul dintre milenii. Călugării străbăteau munţii de aici în căutarea unui loc pentru biserica lor şi, într-o noapte, unul dintre ei a visat că Sfântul Matei a coborât din rai pentru a aşeza un trandafir alb pe culmea la poalele căreia se opriseră. A doua zi au urcat până aici şi au sfinţit muntele prin rugăciuni. E frumos, sunt sigur că o să vă placă. Dar nu asta e legenda interesantă; asta e doar întemeierea bisericii. Deci, la doar un secol după construirea mănăstirii, unul dintre cei mai pioşi călugări, dascălul celor tineri, a murit în chip misterios în floarea vârstei. Numele lui era Miguel de Cuxa. L-au plâns cu lacrimi amare şi l-au îngropat în cripta bisericii.
Ştiţi dumneavoastră, cripta aceea pentru care localitatea noastră este celebră, fiindcă e cel mai vechi exemplu de arhitectură romanică din Europa. Da! întări el, bătând în tejgheaua barului cu degetele sale lungi, cu unghii pătrate. Unii susţin că această onoare aparţine Mănăstirii Saint-Pierre, de lângă Perpignan, dar asta e doar propagandă mincinoasă, pentru a atrage turiştii. În orice caz, acest învăţat a fost îngropat în criptă şi la scurt timp după aceea un blestem s-a abătut asupra mănăstirii. Mai mulţi călugări au murit ucişi de o boală misterioasă. Au fost găsiţi, unul câte unul, morţi în chiliile lor – chiliile sunt splendide, vă veţi îndrăgosti de ele. Sunt cele mai frumoase din întreaga Europă. Aşadar, călugării au fost găsiţi morţi, albi ca nişte stafii, de parcă n-ar mai fi avut pic de sânge în vene. Toată lumea a bănuit că au fost otrăviţi. În cele din urmă, un călugăr tânăr – elevul favorit al celui care se stinsese primul – a coborât în criptă şi şi-a dezgropat dascălul, se pare împotriva voinţei abatelui, care era foarte speriat. Şi l-au găsit pe dascăl în viaţă, dar nu tocmai viu, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
Un mort viu. Se ridica noaptea din mormânt pentru a-i răpune pe
— 79 —
ceilalţi călugări. Pentru a trimite sufletul bietului om pe tărâmul odihnei veşnice, fraţii au adus apă sfinţită de la un altar din munţi şi au luat un par foarte ascuţit…
Şeful de sală schiţă un gest în aer, ca eu să înţeleg mai bine cât de ascuţit fusese parul. Eram numai ochi şi urechi la el şi la franceza sa ciudată, concentrându-mă din răsputeri să reţin cât mai multe din povestea lui. Tata renunţase să-mi mai traducă şi în clipa aceea furculiţa îi căzu din mână, izbindu-se cu zgomot de farfurie. Când am ridicat ochii spre el, am observat că era la fel de alb ca faţa de masă, cu privirile aţintite asupra noului nostru prieten.
— Am putea oare… Îşi drese glasul şi îşi şterse buzele tamponându-le de câteva ori cu şervetul. Puteţi să ne aduceţi nişte cafea?
— Dar n-aţi luat încă la salade! exclamă şeful de sală cu mâhnire.
Este excepţională! Şi apoi avem poires belles-Hélène, plus nişte brânză
delicioasă şi gâteau pentru domnişoara.
— Desigur, desigur, se grăbi tata să spună. Le luăm şi pe acestea.
*
Când am ieşit din restaurant, una dintre piaţetele aflate mai jos pe coastă răsuna de muzica revărsată din difuzoare; un spectacol local era în plină desfăşurare, cu zece sau doisprezece copii îmbrăcaţi în costume ce-mi aminteau de Carmen. Fetiţele săltau pe loc, foşnindu-şi fustele de tafta galbenă lungi până la glezne şi legănându-şi graţios capul acoperit de câte o mică mantilla din dantelă. Băieţeii tropăiau şi îngenuncheau, rotindu-se semeţi în jurul lor. Fiecare purta o mică vestă neagră, pantaloni strâmţi şi o pălărioară de catifea. Muzica se auzea când şi când mai puternic, însoţită de un zgomot ca şfichiuitul unui bici, ce răsuna tot mai tare pe măsură ce ne apropiam. Câţiva turişti se opriseră să admire dansatorii, iar câţiva părinţi şi bunici şedeau pe scăunele pliante lângă arteziana secată, aplaudând ori de câte ori muzica sau
— 80 —
tropăitul băieţilor atingea un crescendo.
Am rămas acolo doar câteva minute şi apoi am luat-o pe drumul care urca în mod vizibil spre biserica înălţată deasupra piaţetei. Tata n-a spus nimic despre soarele ce cobora în grabă spre orizont, dar era clar că ritmul în care mergeam era dictat de stingerea iminentă a zilei, şi n-am fost deloc surprinsă atunci când lumina ce învăluia ţinutul acela sălbatic a dispărut aproape cu bruscheţe. Culmile negre-albăstrui ale Pirineilor se conturau clar pe cer, apoi, pe măsură ce urcam, au început să se confunde cu cerul de asemenea negru-albăstrui. Priveliştea ce se deschidea de la poalele zidului ce înconjura biserica era extraordinară – nu ameţitoare, ca perspectiva pe care o avusesem în oraşele acelea italiene la care mai visam şi acum, ci vastă: câmpii şi coline rostogolindu-se unele în altele, dealuri ce se preschimbau în piscuri întunecate, în spatele cărora bănuiam o lume îndepărtată. La picioarele noastre, luminile din oraş se aprindeau, oamenii se plimbau pe străzi şi pe alei, vorbind şi râzând, iar din grădinile împrejmuite se ridica un vag parfum de garoafe. Rândunele zburau în jurul clopotniţei, rotindu-se de parcă
ar fi înveşmântat ceva invizibil în fire diafane de aer. Am observat una ce plana ameţită printre celelalte, greoaie şi stângace, în loc să
fie uşoară şi iute, şi mi-am dat seama că era de fapt un liliac, abia vizibil în lumina crepusculară.
Tata a oftat, rezemat de zid, sprijinindu-şi piciorul pe o lespede de piatră – o bornă oare, sau poate un suport pentru a urca pe un catâr? S-a întrebat şi el acelaşi lucru, cu glas tare. Orice ar fi fost, piatra aceea admira de secole priveliştea ce se deschidea acum în faţa noastră, nenumărate alte apusuri asemănătoare, fiind martoră
la relativ recenta trecere de la licărul palid al lumânărilor la luminile electrice care străluceau pe străzi şi în cafenele. Tata părea din nou relaxat, după o masă bună şi o plimbare în aerul pur, neclintit, însă
mie mi se părea că relaxarea aceea era forţată. Nu îndrăznisem să-l întreb despre reacţia sa bizară la povestea şefului de sală, dar mi-am
— 81 —
dat atunci seama că, probabil, tata ştia lucruri mult mai cumplite decât cele pe care începuse să mi le spună. De data aceasta, n-a mai fost nevoie să-l rog eu să continue; era ca şi cum ar fi preferat el însuşi s-o facă, ferindu-se astfel de ceva mai rău.
— 82 —
Capitolul 8
13 decembrie 1930
Trinity College, Oxford
Dragul şi nefericitul meu succesor,
Mă simt mai liniştit ştiind că ziua de astăzi este dedicată, în calendarulbisericesc, Sfintei Lucia, sfântă a luminii, figură sacră adusă la noi dinsudul Italiei de vikingi. Cine ar putea oferi o protecţie mai bună împotrivaforţelor întunericului – întuneric interior, exterior, etern – decât lumina şicăldura, pe măsură ce ne apropiem de cea mai scurtă şi mai rece zi aanului? Iar eu sunt încă aici, după o altă noapte nedormită. Ai fi mai puţinnedumerit dacă ţi-aş spune că acum mă culc cu o funie de usturoi subpernă şi că port la gâtul meu de ateist un mic crucifix de aur pe unlănţişor? Nu fac asta, desigur, dar te las să-ţi imaginezi aceste forme deprotecţie, dacă vrei; au un echivalent intelectual, psihologic. De acesta mă
