studiile lui… Vreau să spun că studia…
— Înţeleg, replică ea cu o politeţe îngheţată.
Se ridică şi începu să-şi strângă lucrurile, deliberat şi fără grabă.
Pusese deja mâna pe servietă. În picioare părea atât de înaltă pe cât mi-o imaginasem, relativ musculoasă, cu umeri largi.
— De ce te interesează Dracula? am întrebat cu disperare.
— Ei bine, trebuie să-ţi spun că nu e treaba dumitale, răspunse ea scurt în vreme ce se întoarse pe călcâie, dar plănuiesc o călătorie în viitor, deşi nu ştiu când o voi face.
— În Carpaţi?
— Nu. Îmi aruncase ultimul cuvânt cu un aer de dispreţ, dar apoi, ca şi când nu s-ar fi putut abţine, adăugă cu atâta răceală, că n-am mai avut îndrăzneala să spun nimic: La Istanbul.
— Oh, Doamne! exclamă tata cu ochii spre cerul întunecat.
Ultimele rândunele se adunau deasupra noastră, iar luminile oraşului licăreau vag în vale. N-ar fi trebuit să fim aici la ora asta, când mâine avem o asemenea drumeţie de făcut. Pelerinii trebuie să
se culce devreme, sunt sigur. La lăsarea întunericului, sau cam pe atunci.
Mi-am întins picioarele; unul din ele îmi amorţise sub mine şi lespezile de piatră ale bisericii păreau deodată ascuţite, extrem de inconfortabile, mai cu seamă când mă gândeam la patul de la hotel.
Probabil că tot drumul până jos avea să mă furnice. Şi, în plus, începuse să mă cuprindă o iritare clocotindă, mult mai supărătoare decât înţepăturile din picior. Tata se întrerupsese, din nou, prea devreme.
— Uite, spuse el arătând cu mâna în zare. Cred că acolo trebuie să fie Saint-Matthieu.
I-am urmărit gestul spre masa întunecată a munţilor şi am zărit,
— 90 —
cam la jumătatea înălţimii, o lumină slabă, neclintită. Nicio alta nu mai licărea în apropierea ei; nicio aşezare umană nu părea să se mai afle în jur. Era o unică scânteiere pe o vastă întindere neagră, sus, dar nu în apropierea celor mai înalte piscuri; părea că atârnă
undeva între oraş şi cerul înnoptat.
— Da, acolo cred că trebuie să fie mănăstirea, repetă tata. Şi vom avea destul de urcat mâine, chiar dacă mergem pe şosea.
În vreme ce străbăteam străzile întunecate, m-am simţit cuprinsă
de tristeţea ce te învăluie când cobori de undeva de sus, părăsind înălţimile pure. Înainte de a coti pe lângă vechea clopotniţă, am mai privit o dată înapoi, pentru a-mi imprima în memorie luminiţa aceea singuratică. Iat-o din nou, strălucind deasupra unei case îmbrăcate într-o tufă deasă de bougainvillea. Oprindu-mă în loc pentru o clipă, m-am uitat bine la ea. Şi atunci, o singură dată, lumina a clipit.
— 91 —
Capitolul 9
14 decembrie 1930
Trinity College, Oxford
Dragul şi nefericitul meu succesor,
Îmi voi relua povestea cât de repede posibil, ca tu să extragi din eainformaţiile vitale pentru ca amândoi să… oh, să supravieţuim măcar, şi s-o facem cu bine şi în îndurare. Există supravieţuiri şi supravieţuiri –
istoricii învaţă lucrul acesta cu durere. Cele mai cumplite porniri aleomenirii pot supravieţui timp de generaţii, de secole şi chiar milenii. Iarcele mai aprige eforturi ale noastre pot pieri odată cu noi, la finele uneisingure vieţi.
Dar să continui: călătoria din Anglia spre Grecia a fost una dintre celemai uşoare şi mai plăcute pe care le-am făcut vreodată. Directorulmuzeului din Creta mă aştepta în port pentru a-mi ura bun venit şi m-ainvitat să revin mai târziu în vara aceea, pentru a asista la deschidereaunui mormânt minoic. În plus, doi elenişti americani, pe care de ani îmidoream să-i cunosc, erau cazaţi la aceeaşi pensiune cu mine. Amândoi m-au îndemnat să solicit un post ce tocmai devenise liber la universitatea lor
– cum nu se putea mai potrivit pentru pregătirea mea – şi mi-au lăudatdin plin activitatea. Am avut acces foarte uşor la toate colecţiile dorite,inclusiv la unele particulare. După-amiaza, când muzeul era închis şi totoraşul dormita, şedeam pe terasa îmbrăcată în iederă şi-mi răsfoiamnotiţele, reţinând câteva idei pentru alte subiecte de cercetare în viitor. Înaceste circumstanţe idilice, mă gândeam să renunţ cu desăvârşire la ceea ceacum nu mi se pare decât o fantasmagorie morbidă: cuvântul acela bizar, Drakulya, şi ceea ce se ascundea în spatele său. Luasem cartea aceea veche cu mine, fiindcă nu voiam să mă despart de ea, dar n-o mai deschisesem de o săptămână. Una peste alta, mă simţeam liber de vraja ei. Dar ceva –
pasiunea pentru meticulozitate a istoricului sau poate pura plăcere avânătorii unui indiciu – mă îndemna să-mi urmez planurile şi să plec la
— 92 —
Istanbul pentru câteva zile. Şi acum trebuie să-ţi povestesc despre singuramea aventură într-o arhivă de acolo. Probabil că va fi primul dintr-o seriede evenimente pe care le voi povesti şi pe care îţi va fi greu să le crezi. Darciteşte până la sfârşit, te implor.
Ascultându-i rugămintea – spuse tata am citit fiece cuvânt.
Scrisoarea reda încă o dată sumbra experienţă trăită de Rossi printre documentele din colecţia lui Mahomed al II-lea: harta aceea cu notaţii în trei limbi, ce părea să indice localizarea mormântului lui Vlad Ţepeş, apariţia funcţionarului sinistru care i-o confiscase şi cele două răni minuscule de pe gâtul acestuia.
Redând aceste fapte, stilul lui Rossi devenise ceva mai dezlânat decât în primele două scrisori, subţiat şi tremurat, presărat cu mici greşeli, de parcă ar fi fost cuprins de o puternică agitaţie. Şi, în ciuda propriei tulburări (fiindcă era deja noapte, mă întorsesem în apartamentul meu şi citeam singur, cu uşa încuiată şi draperiile trase bine peste ferestre, superstiţios), am remarcat exprimarea pe care o utiliza; era identică, aproape, cu aceea pe care o folosise când îmi istorisise totul cu două seri înainte – de parcă întreaga poveste i se întipărise adânc în memorie, cu aproape un sfert de secol în urmă, iar acum nu mai trebuia decât recitată celui care voia să
asculte.
Mai erau încă trei scrisori, şi am parcurs-o pe următoarea cu nerăbdare.
15 decembrie 1930
Trinity College, Oxford
