înălţau piscurile stâncoase, inabordabile, ale Pirineilor Orientali.
Văzute de aici, cascadele se prăvăleau la vale tăcute sau păreau doar nişte fuioare de ceaţă, în vreme ce fântâna din spate clipocea continuu.
— Viaţa în sihăstrie, murmură tata aşezându-se alături de mine, pe zidul de piatră. În ochi i se citea o expresie stranie, dar ridică un braţ şi-mi cuprinse umerii cu el, un lucru pe care-l făcea arareori.
Pare paşnică şi liniştită, dar e foarte grea. Şi ticăloasă, uneori.
Am rămas astfel privind deschiderea de sub noi, atât de adâncă, încât lumina dimineţii încă nu pătrunsese până în hăul de jos. Ceva părea a pluti şi a licări în aer, dedesubt, şi, înainte ca tata să-mi arate, mi-am dat seama ce este: o pasăre de pradă, planând lent în jurul steiurilor de piatră, suspendată în aer aidoma unui fulg arămiu.
— Clădită mai sus decât vulturii, şopti tata. Ştii, vulturul este un simbol creştin foarte vechi, reprezentându-l pe Sfântul Ioan. Matei –
Saint Matthieu – este simbolizat de un înger, Luca – de un bivol, iar Sfântul Marcu, fireşte, de leul înaripat. Poţi vedea leul acesta pretutindeni în jurul Adriaticii, fiindcă Marcu e sfântul patron al Veneţiei, în gheare ţine o carte; dacă este deschisă înseamnă că
statuia sau basorelieful a fost sculptat într-o perioadă de pace pentru Veneţia. Dacă e închisă, Serenisima Republică era în război.
L-am văzut astfel la Ragusa, îţi aminteşti? Cu cartea închisă, deasupra uneia dintre porţi. Iar acum iată şi vulturul, străjuind acest lăcaş. Ei bine, are nevoie de străjeri.
Şi cu aceste cuvinte, încruntat, se ridică şi se întoarse cu spatele spre mine. Mi-am dat seama brusc că regreta, aproape până la lacrimi, vizita noastră aici.
— Facem un tur?
Abia când am început să coborâm treptele spre criptă am sesizat iarăşi acel aer indescriptibil de frică la tata. Parcursesem deja
— 99 —
conştiincioşi chiliile, capelele, nava centrală şi anexele bătute de vreme. Cripta era ultima oprire în turul nostru – desertul celor morbizi, cum spunea tata în unele biserici. În capătul de sus al scării a luat-o înainte puţin cam prea deliberat, ţinându-mă în spatele lui chiar fără a ridica braţul în timp ce coboram în inima lăcaşului de piatră. O pală de aer îngheţat s-a ridicat spre noi din beznă. Ceilalţi turişti plecaseră, bifaseră şi acest obiectiv, lăsându-ne singuri înăuntru.
— Aceasta a fost nava primei biserici, îmi explică tata din nou, inutil, cu glas cât se poate de obişnuit. Când abaţia s-a consolidat şi călugării au putut continua lucrările, au spart pur şi simplu plafonul vechiului lăcaş şi au clădit o biserică nouă deasupra celei vechi.
Din mici scobituri în pilaştrii masivi, licărul lumânărilor întrerupea pe alocuri întunericul. O cruce fusese săpată în zidul absidei; părea să plutească, aidoma unei umbre, deasupra altarului de piatră sau a sarcofagului – era greu de spus ce este – aflat în capătul absidei. Pe lateralele criptei se aliniau alte două sau trei sarcofage, mici şi primitive, fără nimic marcat pe ele. Tata trase adânc aer în piept, privind de jur împrejurul cavernei.
— Locul de odihnă veşnică al abatelui fondator şi al altora care i-au urmat. Şi cu asta, gata turul nostru. Bun! Hai să mâncăm ceva.
M-am oprit pentru o clipă înainte de a ieşi. Nevoia de a-l întreba ce ştia despre Saint-Matthieu, ce-şi amintea m-a năpădit dintr-odată, aproape panicându-mă. Dar spatele său, lat în jacheta neagră, mi-a răspuns fără a mai avea nevoie de cuvinte: „Aşteaptă. Toate la timpul lor”. Am aruncat o privire fugară spre sarcofagul aflat în capătul îndepărtat al vechii bazilici. Avea o formă grosolană, apatică în lumina ternă. Orice ar fi fost înăuntrul său aparţinea trecutului şi nicio presupunere n-avea să-l dezgroape.
Şi mai ştiam ceva, fără a fi nevoită să presupun. Povestea pe care aveam s-o aud la prânz pe terasa monastică, la o distanţă
— 100 —
respectuoasă de chiliile călugărilor, probabil că va avea de-a face cu un loc aflat departe de acesta, dar, ca şi vizita noastră aici, va constitui un nou pas spre înţelegerea temerii pe care începusem s-o recunosc în tatăl meu. De ce refuzase să-mi spună despre dispariţia lui Rossi, până la gafa lui Massimo? De ce se înecase aproape, alb ca varul, când şeful de sală ne povestise legenda mortului viu? Oricare ar fi fost spectrul ce-i bântuia amintirile, fusese resuscitat de locul acesta, un loc ce ar fi trebuit să fie mai degrabă sacru decât teribil, şi care totuşi pentru el era teribil – atât de teribil, încât îşi adusese umerii în faţă, ca pentru a se apăra. Va trebui deci să mă străduiesc, la fel ca Rossi, şi să-mi adun singură indiciile. Iată că deveneam mai înţeleaptă în privinţa poveştii.
— 101 —
Capitolul 11
În cursul următoarei mele vizite la biblioteca din Amsterdam, am constatat că domnul Binnerts căutase câteva materiale pentru mine, cât timp lipsisem eu. Când am intrat în sala de lectură venind direct de la şcoală, cu rucsacul de cărţi în spate, m-a privit cu un surâs.
— A, dumneata eşti, spuse el într-o engleză plăcută. Tânărul meu istoric! Am ceva pentru dumneata, pentru proiectul la care lucrezi.
L-am urmat spre biroul său, de pe care a luat o carte.
— Nu este un volum foarte vechi, dar conţine câteva poveşti de demult. Nu sunt nişte lecturi plăcute, draga mea, dar poate că-ţi vor fi de folos la lucrare.
Domnul Binnerts mă conduse la o masă şi apoi se retrase. I-am aruncat o privire plină de recunoştinţă; mă impresionase faptul că
îmi încredinţa ceva atât de terifiant.
Cartea se numea Poveşti din Carpaţi – un volum prăfuit din secolul al XIX-lea, publicat de un colecţionar pe nume Robert Digby.
În prefaţă, acesta îşi relata peregrinările prin munţi sălbatici şi culturi pe măsură, deşi apelase şi la unele surse germane sau ruse pentru lucrările sale. Poveştile lui aveau şi ele un aer sălbatic, iar proza era romantică, dar, la o examinare mult mai târzie, mi-am dat seama că versiunile lui erau preferabile în comparaţie cu cele ale altor colecţionari şi traducători. Erau două poveşti despre „prinţul Dracula”, pe care le-am citit la repezeală. Prima relata cum îi plăcea lui Dracula să se ospăteze afară, printre cadavrele celor traşi în ţeapă. Într-o zi – am citit – un servitor s-a plâns în faţa lui de mirosul cumplit; Dracula le-a ordonat oamenilor lui să-l tragă şi pe el în ţeapă, dar deasupra celorlalţi, astfel încât mirosul să nu mai supere nasul servitorului muribund. Digby prezenta şi o altă
versiune a aceleiaşi întâmplări, în care Dracula cerea o ţeapă de trei ori mai lungă decât celelalte.
Cea de-a doua poveste era la fel de sinistră: sultanul Mahomed al
— 102 —
II-lea trimisese odată doi ambasadori la curtea lui Dracula. Când au ajuns în faţa lui, aceştia au refuzat să-şi scoată turbanele.
Domnitorul i-a întrebat de ce nu-l onorează cum se cuvine, iar ei au răspuns că procedează pur şi simplu în conformitate cu obiceiul turcesc. „Atunci am să vă ajut eu să vă întăriţi obiceiul”, a replicat Dracula şi a poruncit ca turbanele să le fie bătute în cuie pe cap.
Am copiat în carnetul meu cele două povestiri ale lui Digby.
Când domnul Binnerts a trecut pe la masa mea pentru a vedea cum mă descurc, l-am întrebat dacă ar putea căuta ceva surse despre Dracula, contemporane cu el.
— Desigur, a încuviinţat.
Trebuia să meargă puţin la birou, dar, imediat ce va avea timp, va căuta. Apoi, clătinând din cap şi surâzând, adăugă că după aceea voi găsi poate un subiect mai plăcut, arhitectura medievală, spre exemplu. I-am promis, zâmbind la rândul meu, că mă voi gândi la sugestia sa.
