În vreme ce aşteptam, am aţâţat puţin focul, am mai adăugat unbuştean, am pregătit două pahare şi mi-am mai controlat o dată biroul.
Camera de lucru îmi era totodată sufragerie şi aveam grijă s-o păstrez câtde ordonată şi de confortabilă impunea soliditatea mobilierului de secolXIX. Lucrasem mult în după-amiaza aceea, mâncasem la ora şase şi apoifinalizasem ultimele documente. Întunericul se aşternea deja devreme şi,odată cu el, în seara aceasta venise o burniţă măruntă şi deasă. Pentrumine, o seară de toamnă mai interesantă ca aceasta nu există, fiindcă nu mise pare posomorâtă, aşa că n-am simţit decât un vag fior premonitoriucând mâna mea, în căutarea unei lecturi de zece minute, a atins dinîntâmplare vechea cărţulie pe care o evitam de atâta vreme. O lăsasemprintre alte volume obişnuite, pe un raft deasupra biroului. Acum m-am
— 107 —
aşezat cu ea în mână, simţind cu ascunsă plăcere vechea copertă catifelată
mângâindu-mi palma, şi am deschis-o.
Imediat am devenit conştient de ceva straniu. Din paginile sale s-aînălţat un miros – nu delicatul parfum al hârtiei îmbătrânite şi alpergamentului vechi. Era un iz de putreziciune, greţos, oribil, un miros decarne stricată, stătută. Nu-l mai remarcasem niciodată înainte, şi m-amaplecat spre volum, mirosindu-l incredul. Apoi l-am închis. L-am redeschisdupă o clipă şi din nou duhoarea aceea dezgustătoare s-a ridicat dintre file.
Micul opuscul părea viu în mâinile mele şi totuşi duhnea a moarte.
Mirosul acesta mi-a readus în minte toate temerile din timpulîntoarcerii în Anglia şi doar cu eforturi considerabile am reuşit să mă
liniştesc. Toate cărţile vechi mucegăiesc, într-adevăr, iar aceasta trecuseprin ploi şi prin furtuni; fără îndoială că mirosul putea fi explicat astfel.
Poate că o voi duce din nou la Secţia de cărţi rare, ca să aflu cum ar trebuicurăţată, dezinfectată şi aşa mai departe.
Dacă nu mi-aş fi evitat în mod insistent reacţia în faţa acestei prezenţeneplăcute, aş fi aruncat-o cât colo şi aş fi lăsat-o iarăşi în părăsire. Daracum, pentru prima dată după multe săptămâni, mi-am impus să revin laimaginea aceea extraordinară din mijloc – la dragonul cu aripile întinse şila flamura pe care o ţinea în gheare. Dintr-odată, cu o stridentă acurateţe,am văzut ceva cu alţi ochi şi l-am înţeles în mod real pentru întâia oară.
Niciodată nu dovedisem o ascuţime deosebită a percepţiei vizuale asupralumii, dar o sclipire de moment mi-a atras atenţia asupra conturuluidragonului, de la aripile întinse până la coada îmbârligată. Într-un impulsde curiozitate, am răsfoit teancul de notiţe pe care le adusesem de laIstanbul şi care zăcuseră neatinse în sertarul biroului. Cu mâinitremurânde, am găsit fila care îmi trebuia; ruptă din carneţelul meu,cuprindea o schiţă pe care o realizasem în arhiva din Istanbul, o copie aprimei hărţi găsite acolo.
Îţi aminteşti, probabil, că erau trei hărţi, la scară din ce în ce mai mică,înfăţişând aceeaşi regiune din ce în ce mai detaliat. Regiunea aceea,necunoscută, avea – chiar şi schiţată de mâna mea nepricepută – o formă
— 108 —
caracteristică. Semăna cât se poate de clar cu un soi de fiară cu aripileîntinse în mod simetric. Un râu lung şi şerpuit cobora spre sud-vest,încovrigându-se aidoma cozii dragonului. Am studiat gravura, în vreme ceinima îmi tremura ciudat. Coada dragonului se termina într-un fel desăgeată ce arăta – şi aici aproape am icnit sonor, uitând instantaneu desăptămânile în care încercasem să-mi revin din acea obsesie –, arăta sprelocul ce corespundea, pe hartă, Nelegiuitului Mormânt.
Asemănarea vizuală dintre cele două imagini era prea izbitoare pentru afi o simplă coincidenţă. Cum de nu observasem acolo, în arhivă, că
regiunea reprezentată pe hărţi avea exact aceeaşi formă sumbră, lătăreaţă,ca a dragonului meu, a cărui umbră se întindea parcă asupra ei?! Gravuracare-mi dăduse atâtea bătăi de cap înainte de călătorie trebuia să poarte înea o semnificaţie concretă, un mesaj; era menită să ameninţe şi să
intimideze, să sugereze forţa. Dar, pentru cei perspicace, putea fi totodată
un indiciu; coada îndreptată spre mormânt era un semn la fel de clar cadegetul care arată spre sine: ăsta sunt eu. Şi cine era acolo, în acel punctcentral, în Nelegiuitul Mormânt? Dragonul ţinea răspunsul în ghearelesale ascuţite: Drakulya.
Undeva în fundul gâtului am simţit o apăsare acidă, a propriului sângeparcă. Ştiam că nu trebuie să mă pripesc cu aceste concluzii – întreaga meapregătire academică mă învăţase asta –, însă convingerea pe care oresimţeam era mai puternică decât orice raţiune. Pe niciuna dintre hărţinu apărea lacul Snagov, unde se presupune că ar fi fost îngropat VladŢepeş. În mod cert asta însemna că Ţepeş – Dracula – odihnea undeva înaltă parte, într-un loc pe care nici măcar legendele nu-l reţinuseră. Şiatunci, unde să fie oare mormântul său? Fără să vreau, am rostitîntrebarea cu glas tare. Şi de ce era oare păstrat secret?
În vreme ce încercam să pun toate aceste iţe cap la cap, am auzit sunetulfamiliar al paşilor pe culoar – mersul uşor târşâit al lui Hedges – şi mi-amspus, pe jumătate absent, că ar trebui să ascund aceste hârtii, să mă duc lauşă, să umplu paharele cu sherry şi să mă pregătesc pentru o seară plăcută.
Mă ridicasem deja pe jumătate, strângând foile, când, dintr-odată, n-am
— 109 —
mai auzit decât liniştea. Era ca o greşeală într-o partitură muzicală, o notă
întârziată o măsură prea mult, surprinzând ascultătorul aşa cum nicio altan-ar reuşi. Paşii familiari, plăcuţi auzului, se opriseră dincolo de uşă, darobişnuitul ciocănit în tăblia ei n-a răsunat. Inima mea a reprodus acea notă
muzicală lipsă. Peste foşnetul hârtiilor şi răpăitul ploii în fereastra dejaîntunecată, am sesizat un zumzet – sunetul sângelui meu vâjâindu-mi înurechi. Am lăsat cartea din mână, am alergat la uşă, am descuiat-o şi amdeschis-o.
Hedges era acolo, dar zăcea întins pe dalele podelei, cu capul dat pespate şi corpul răsucit, ca şi cum o forţă uriaşă l-ar fi azvârlit acolo. Cu unfior care mi-a adus stomacul în gât, mi-am dat seama că nu-l auzisemstrigând sau căzând. Avea ochii larg deschişi, privind fix undeva dincolode mine. Pentru o clipă nesfârşită, am crezut că era mort, dar apoi a mişcatuşor capul şi a scos un geamăt. Am îngenuncheat lângă el.
— Hedges!
Un alt geamăt, după care a clipit rapid de câteva ori.
— Mă auzi? am întrebat, aproape izbucnind în lacrimi de uşurarevăzând că e viu.
În acea clipă, capul lui s-a răsucit convulsiv, dând la iveală o tăietură
sângerândă într-o parte a gâtului. Nu era mare, dar părea adâncă, de parcă
un câine s-ar fi repezit şi şi-ar fi înfipt colţii în carnea lui; sângele sescurgea din abundenţă pe cămaşă şi pe podea.
— Ajutor! am urlat.
Mă îndoiesc că liniştea acelui culoar lambrisat mai fusese vreodată astfelspartă, în multele sale secole de existenţă. Şi măcar de-ar fi fost cu folos; înseara aceea, majoritatea colegilor mei luau cina împreună cu directorulcolegiului. O uşă se deschise la capătul coridorului şi valetul profesoruluiJeremy Porester se apropie în fugă; era un tip simpatic pe nume RonaldEgg, care între timp a plecat din cămin. Păru să înregistreze întreagascenă dintr-o privire, cu ochii aproape ieşindu-i din cap, apoi îngenunche şiîncepu să lege rana lui Hedges cu o batistă.
— Aşa, spuse. Trebuie să-l ridicăm în capul oaselor, domnule, ca
— 110 —
tăietura aceasta să fie mai sus, dacă nu mai are şi alte răni.
Pipăi cu atenţie trupul rigid al lui Hedges din cap până-n picioare şi,când prietenul meu nu protestă, îl ridică şi îl propti de perete. L-amsprijinit cu umărul meu şi el se rezemă de mine, greu, cu ochii închişi.
— Mă duc după un medic, strigă Ronald şi dispăru pe culoar.
