acum, sunt sigur că nu te îndoieşti de cuvântul meu.
Dar în cele din urmă, acum câteva luni, am ajuns să nu mă mai încredîn propria rezistenţă, din motive ce au legătură cu sfârşitul teribil al luiHedges. De la mormântul lui am fugit în America – am fugit aproapeliteralmente; numirea mea era certă, şi deja îmi împachetasem lucrurilecând mi-am luat o zi liberă pentru a mă duce în Dorset, la locul său deodihnă veşnică. Am plecat deci peste ocean, dezamăgind câţiva colegi de laOxford şi întristându-mi peste poate părinţii, şi am ajuns într-o lume nouă
şi strălucitoare, o lume în care semestrul (numirea mea era pentru trei, daraveam să mă străduiesc să rămân mai mult) începe mai devreme, iarstudenţii au o atitudine deschisă şi pragmatică, necunoscută la Oxford.
Dar nici chiar după această schimbare n-am reuşit să mă conving să
renunţ în întregime la „relaţia” mea cu lumea mortului viu. Şi, ca urmare
– aparent –, nici aceasta nu a putut renunţa la relaţia cu mine.
Îţi aminteşti probabil că, în seara în care a fost atacat Hedges, am 5 Citat din Alexander Pope (n.red.)
— 118 —
descoperit pe neaşteptate semnificaţia gravurii centrale din cartea aceeasinistră şi mi-am confirmat bănuiala că Nelegiuitul Mormânt marcat pehărţile din Istanbul trebuie să fie locul de îngropăciune al lui VladDracula. Mi-am rostit atunci cu glas tare întrebarea logică – unde era, înacest caz, mormântul lui? – aşa cum mi-a scăpat cu glas tare şi remarcaaceea în arhivele din Istanbul. Şi astfel am atras, pentru a doua oară, oprezenţă teribilă, care şi-a insinuat ameninţarea la adresa mea sacrificândviaţa dragului meu prieten. Poate că numai un ins de un egotism exacerbatar intra singur în conflict cu forţele firii – nefireşti de această dată –, darîţi jur că această pedeapsă m-a încrâncenat pentru o vreme dincolo de oricespaimă şi m-a determinat să-mi făgăduiesc mie însumi că voi dezlega şiultimele indicii, dacă mă vor ţine puterile, pentru a-l hăitui pe hăituitorulmeu până în bârlogul său. Acest gând bizar mi s-a părut la fel de firesc cadorinţa de a-mi publica ultimul articol scris sau de a obţine un postpermanent la noua şi prietenoasa universitate către care tânjea inima meafrântă.
După ce mi-am intrat în rutina activităţilor academice şi am pus lapunct o scurtă revenire în Anglia la sfârşitul semestrului, pentru a-mirevedea părinţii şi a încredinţa teza mea de doctorat tiparului londonez, ampornit încă o dată pe urmele lui Vlad Dracula, personajul istoric sau celsupranatural – oricare dintre cele două se va dovedi a fi în realitate. Eramconvins că următorul pas era acela de a afla mai multe despre bizaracărţulie: de unde provenea, cine o realizase, cât de veche era, şi (fără tragerede inimă, recunosc) am încredinţat-o laboratoarelor de la Smithsonian. Ceide acolo au clătinat din cap îndoielnic în faţa întrebărilor mele şi mi-au datde înţeles că va trebui să apelez la resurse aflate dincolo de posibilităţile lorşi că acest lucru mă va costa. Dar sunt un om încăpăţânat şi nu mi sepărea firesc să cheltuiesc pe haine, pe mâncare sau pe distracţii ceva dinmoştenirea primită de la bunicul sau din firavele economii pe care lefăcusem la Oxford, când Hedges zăcea nerăzbunat (dar, slavă Domnului,odihnindu-se în pace) într-un cimitir în care sicriul său n-ar fi trebuit să-şiaibă locul încă cincizeci de ani de acum înainte. Deja nu-mi mai era teamă
— 119 —
de consecinţe, din moment ce trăisem pe pielea mea cele mai cumplitelucruri pe care mi le-aş fi putut imagina; din punctul ăsta de vedere, celpuţin, forţele întunericului se înşelaseră.
Dar nu grozăvia celor întâmplate în continuare a fost cea care m-adeterminat să renunţ şi mi-a arătat adevărata măsură a terorii, cidesăvârşirea lor.
Cartea mea a fost analizată la Smithsonian de un ins cu înclinaţiibibliofile pe nume Howard Martin, un tip taciturn care s-a dedicat cauzeimele cu atâta îndârjire, de parcă mi-ar fi cunoscut întreaga poveste. (Defapt, cred mai degrabă că, dacă mi-ar fi cunoscut povestea, mi-ar fi arătatuşa din clipa în care am intrat în laboratorul lui.) Probabil însă că mi-aintuit pasiunea pentru istorie, m-a simpatizat şi a făcut tot ce i-a stat înputeri pentru a mă ajuta. Şi i-au stat multe, bine şi atent făcute, căci aintegrat rezultatele trimise de laboratoare cu o meticulozitate ce ar fi făcutcinste mai degrabă Oxfordului decât acelor departamente birocratizate alemuzeului washingtonian. Am fost impresionat şi de activitatea sa, dar şide cunoştinţele pe care le deţinea în domeniul bibliologiei europene dinsecolele de dinainte şi de după Gutenberg.
Când a fost gata cu tot ce a putut realiza pentru mine, mi-a scris că potveni să iau rezultatele şi că doreşte să-mi înmâneze cartea mie, în persoană,aşa cum i-am încredinţat-o eu lui – dacă nu cumva voiam să mi-oexpedieze. Am luat trenul a doua zi dimineaţă, bucurându-mă astfel şi de oexcursie, şi am ajuns la uşa lui cu zece minute înainte de ora stabilită.
Inima îmi bubuia în piept, iar gura mi se uscase; ardeam de nerăbdare să
pun iarăşi mâna pe carte şi să aflu ce descoperise cercetătorul despreoriginile ei.
Domnul Martin a deschis uşa şi m-a invitat înăuntru cu un mic surâs.
— Îmi pare foarte bine că aţi putut veni până aici, spuse cu acel accentamerican care devenise pentru mine cea mai dulce limbă din lume.
Când ne-am aşezat faţă în faţă, printre teancurile de manuscrise ce-iumpleau biroul, am fost şocat văzând cât de mult se schimbase. Îl văzusempe fugă cu câteva luni în urmă şi-mi aminteam figura lui, iar în
— 120 —
corespondenţa sa clară şi profesională cu mine nimic nu mă lăsase să
înţeleg că ar fi bolnav. Acum era slab şi palid, tras la faţă într-un felaparte, astfel că pielea îi părea galbenă-cenuşie, iar buzele erau de un roşu-aprins. Pierduse mult în greutate, iar costumul atârna vizibil pe umerii săislabi. Stătea uşor aplecat în faţă, ca şi cum o durere sau o slăbiciune nu-ipermitea să-şi ţină spatele drept. Părea că viaţa se scurge din el.
Am încercat să-mi spun că fusesem grăbit în cursul primei mele viziteşi că de această dată, fiindcă îl cunoscusem mai bine graţie colaborăriinoastre, eram mai atent la înfăţişarea lui sau poate doar puţin maiimpresionat; însă nu-mi puteam alunga senzaţia că omul se şubreziseconsiderabil într-un răstimp atât de scurt. Am încercat să mă conving că
avea probabil cine ştie ce boală degenerativă sau un cancer cu evoluţiefoarte rapidă. Desigur, politeţea m-a împiedicat să aduc în discuţie starealui de sănătate.
— Aşa deci, dr. Rossi, începu el. Cred că nu vă daţi seama ce documentpreţios aveţi în posesia dumneavoastră.
— Preţios?
În niciun caz nu putea şti cât de preţios este pentru mine, oricâteanalize i-ar fi făcut; era, la urma urmei, cheia răzbunării mele.
— Este un exemplu rar de tipăritură medievală central-europeană, unobiect foarte neobişnuit şi extrem de interesant şi sunt aproape sigur că afost realizată în jurul anului 1512, în Buda sau poate în Valahia. Această
datare ar plasa-o în mod cert după Sfântul Luca al lui Matei Corvin, dar înainte de Noul Testament maghiar din 1520, care ar fi avut probabil o influenţă asupra acestei lucrări dacă ar fi fost tipărit deja. Este chiar posibil
– continuă el aşezându-se mai bine în scaun – ca gravura din cartea dumneavoastră să fi exercitat o influenţă asupra Noului Testament din 1520, care conţinea o ilustraţie similară, un Satan înaripat. Dar nu avem cum să dovedim acest lucru. Oricum, ar fi o influenţă ciudată, nu-i aşa?
Adică, să vezi o parte a Bibliei decorată cu o ilustraţie diabolică de-adreptul, ca aceasta…
— Diabolică? am întrebat, savurând nuanţa acuzatoare din glasul unei
— 121 —
alte persoane decât mine.
— Desigur. Mi-aţi povestit despre legenda lui Dracula, dar credeţi că
m-am mulţumit cu atât?
Tonul domnului Martin era atât de egal şi de vioi, atât de american,încât am avut nevoie de un moment pentru a reacţiona. Nu mai auzisemniciodată un ecou atât de sinistru într-o voce mai mult decât banală. L-amprivit fix, nedumerit, dar ecoul acela pierise, iar pe figură nu i se citeanimic acum. Căuta ceva într-o serie de hârtii pe care le scosese dintr-undosar.
— Iată rezultatele testelor. V-am făcut copii după ele şi am adăugatnotiţele mele; cred că le veţi găsi interesante. Nu conţin mult mai multeinformaţii decât cele pe care vi le-am comunicat, dar… există două lucrurisuplimentare, interesante. Analiza chimică sugerează că volumul a fostpăstrat, probabil timp îndelungat, într-un loc cu o ridicată concentraţie depraf de piatră, cândva înainte de anul 1700. Partea din spate a cărţii a fostpătată la un moment dat cu apă sărată, poate în cursul unei călătorii pemare. Bănuiesc că a fost vorba despre Marea Neagră, dacă avem dreptate înlegătură cu regiunea din care provine cartea, dar există, desigur, şi alteposibilităţi. Mi-e teamă că doar cu atât v-am putut ajuta în studiiledumneavoastră – spuneaţi că scrieţi o istorie a Europei medievale, nu-iaşa?
A ridicat ochii spre mine cu un surâs plăcut, banal, ce părea însă bizarpe figura aceea istovită şi, în aceeaşi clipă, am sesizat două lucruri care mi-au îngheţat măduva în oase.
