— De acum înainte aş vrea să înveţi acasă.
Aş fi preferat să nu spună asta; oricum n-aş mai fi pus niciodată
piciorul în biblioteca aceea!
— Doamna Clay poate dormi cu tine în cameră pentru o vreme, dacă te simţi speriată, şi putem vorbi din nou cu medicul oricând vrei. Nu trebuie decât să-mi spui.
Am încuviinţat, deşi aş fi preferat să rămân singură cu cartea aceea despre biserica din Snagov decât să stau cu doamna Clay. Îmi
— 130 —
trecuse prin minte să arunc volumul la canal – aşa cum păţiseră
bicicletele acelea despre care pomenise poliţistul –, dar ştiam că voi dori, în cele din urmă, să mă uit din nou în ea la lumina zilei şi să
recitesc articolul. Poate că voi vrea să fac acest lucru nu doar pentru mine, ci şi pentru blajinul domn Binnerts, care acum zăcea undeva la morga oraşului.
Câteva săptămâni mai târziu, tata spuse că-mi va face bine o călătorie, dar eu ştiam ce înseamnă asta – că preferă să nu mă lase singură acasă. Francezii – îmi explicase el – vor să discute cu reprezentanţii fundaţiei înainte de a începe convorbirile în Europa de Est, iar aceasta va fi ultima întâlnire cu ei. În plus, aceasta era cea mai plăcută perioadă pentru a vizita litoralul Mediteranei, după ce hoardele de turişti s-au retras, dar înainte ca iarna să pustiască
peisajul. Am studiat harta cu atenţie, bucuroşi că francezii renunţaseră la locul lor obişnuit de întrevederi, în Paris, alegând în loc o staţiune retrasă, nu departe de graniţa cu Spania, în apropiere de bijuteria aceea de Colioure – jubilă tata –, şi poate chiar asemănătoare cu ea. În aceeaşi zonă, dar mai în interiorul ţării, se aflau Les Bains şi Saint-Matthieu-des-Pyrénées-Orientales, am observat eu, dar chipul tatei s-a înnegurat vizibil când am spus asta, şi imediat a început să caute pe hartă alte localităţi interesante.
Micul dejun pe terasa hotelului Le Corbeau, unde şedeam, fusese atât de delicios în aerul proaspăt al dimineţii, încât am mai zăbovit la masă când tata s-a alăturat celorlalţi bărbaţi în costume sobre, în sala de conferinţe; fără tragere de inimă, mi-am luat cărţile, dar privirea îmi zbura mai degrabă spre marea albastră aflată la câteva sute de metri distanţă. Eram deja la a doua ceaşcă de chocolat continentală, îmblânzindu-i gustul amărui cu un cub de zahăr şi câteva cornuri proaspete. Soarele ce îmbăia faţadele caselor părea să
dăinuiască totdeauna în climatul mediteranean uscat, cu lumina sa limpede, lăsându-ţi impresia că nicio furtună n-a îndrăznit vreodată
— 131 —
să se apropie de acest tărâm. De unde stăteam puteam vedea două
bărci cu pânze undeva la orizont, pe marea aceea în nuanţe magnifice, şi câţiva copii cu mama lor îndreptându-se spre plajă în neobişnuitele (pentru mine) costume de baie. Golfuleţul se curba uşor spre dreapta, urmărind conturul dealurilor. Pe culmea unuia dintre acestea se zărea o veche fortăreaţă în ruine, de culoarea pietrei, către care păreau să încerce să urce ierburi ofilite şi pâlcuri de măslini, străjuite deasupra de cerul albastru al dimineţii.
M-am simţit dintr-odată dezrădăcinată, exclusă, invidioasă pe acei copii nepăsători şi fericiţi, alături de mama lor. Eu nu aveam mamă şi nicio viaţă normală – nici măcar nu ştiam bine ce este o viaţă normală –, dar, în timp ce răsfoiam manualul de biologie, căutând începutul celui de-al treilea capitol, mi-a trecut vag prin minte că asta ar însemna să trăiesc mereu în acelaşi loc, împreună cu o mamă şi un tată care să fie acasă în fiecare zi la masa de seară, o familie în care a călători înseamnă a pleca din când în când în vacanţă la mare – nicidecum o existenţă nomadă zi de zi. Eram sigură, privindu-i pe copiii aceia jucându-se cu lopăţelele în nisip, că ei n-au fost niciodată ameninţaţi de ororile istoriei.
Apoi mi-am dat seama că, de fapt, erau şi ei ameninţaţi; doar că
nu-şi dădeau seama de acest lucru. Toţi suntem vulnerabili.
M-a scuturat un fior şi m-am uitat la ceas. Peste patru ore, eu şi tata vom mânca de prânz pe această terasă. Apoi voi învăţa din nou şi, după ora cinci, vom face o plimbare spre fortăreaţa în ruine ce se zărea la orizont şi de la care, spusese tata, puteai zări mica bisericuţă de pe ţărmul mării, pe cealaltă parte a dealului, în Collioure. Până seara, voi fi învăţat puţină algebră, câteva verbe în limba germană, voi fi citit un capitol despre Războiul Rozelor şi apoi… apoi ce? Sus, pe faleză, voi asculta o altă poveste, pe care tata mi-o va spune fără tragere de inimă, privind în jos, la pământul nisipos sau bătând darabana pe piatra excavată cu secole în urmă, rătăcit în propriile spaime. Iar eu voi fi cea care va pune apoi totul
— 132 —
cap la cap. Unul dintre copii ţipă jos, pe plajă, şi, tresărind, mi-am vărsat cana de cacao.
— 133 —
Capitolul 15
Când am sfârşit de citit ultima dintre scrisorile lui Rossi – spuse tata am simţit un nou sentiment de dezolare, ca şi cum prietenul meu ar fi dispărut pentru a doua oară. Dar acum eram deja convins că dispariţia lui nu avea nimic de-a face cu vreo călătorie la Hartford sau cu o rudă bolnavă în Florida (ori Londra), aşa cum sugerase poliţia. Mi-am alungat din minte aceste gânduri şi am decis să mă uit peste celelalte hârtii din plicul cafeniu. Mai întâi să
citesc, să asimilez totul; apoi voi alcătui o cronologie şi voi începe, fără grabă, să trag concluziile. M-am întrebat dacă Rossi o fi bănuit că, pregătindu-mă pe mine, şi-a asigurat astfel propria supravieţuire. Situaţia era aidoma unui sinistru examen final – deşi speram din tot sufletul să nu fie final pentru niciunul din noi. Nu-mi voi schiţa un plan până ce nu voi fi citit totul – mi-am spus –, dar aveam deja o idee cu privire la ceea ce va trebui să fac. Am deschis din nou plicul.
Următoarele trei articole erau hărţi, toate desenate de mână; niciuna dintre ele nu era mai veche decât scrisorile. Desigur, acestea erau copiile pe care le făcuse el, din memorie, după cele găsite în arhiva din Istanbul. Prima înfăţişa o regiune muntoasă, în care piscurile erau desenate sub forma unor V-uri inversate. Munţii formau două lanţuri lungi, de la est la vest, şi se adunau într-un grup dens în partea vestică. Un râu larg şerpuia de-a lungul marginii de nord a hărţii. Nu se vedea niciun oraş, deşi cele trei sau patru X-uri din zona vestică a munţilor ar fi putut marca localităţi.
Pe această hartă nu apăreau nume de aşezări, dar Rossi – mi-am dat seama după caligrafie – scrisese pe marginile ei: „Cei care nu cred şi mor necredincioşi, asupra lor cade blestemul lui Allah, al îngerilor şi al oamenilor (Coranul)”. Mai erau şi alte pasaje asemănătoare. M-am întrebat dacă râul desenat acolo ar putea fi cel despre care spunea el că seamănă cu coada dragonului din cartea sa. Dar nu;
— 134 —
probabil că se referise la harta reprezentată la cea mai mică scară.
Am blestemat circumstanţele – pe toate – din cauza cărora nu puteam vedea şi eu originalele; în ciuda memoriei strălucite a lui Rossi şi a preciziei sale la desen, în mod cert existau anumite omisiuni sau deosebiri faţă de original.
Următoarea hartă părea să ilustreze mai îndeaproape regiunea muntoasă din vest. Şi aici apăreau ici şi colo câteva X-uri, în poziţii relativ similare cu cele de pe prima hartă. Un râu mai mic îşi croia drum printre munţi. Nici de această dată nu erau nume de locuri. În partea de sus a hărţii, Rossi notase: „Aceleaşi pasaje din Coran, repetate”. Într-adevăr, profesorul nu-şi dezminţise nici acum exactitatea sa obişnuită. Dar aceste hărţi erau prea simple, prea generale pentru a indica o regiune pe care eu s-o fi văzut sau studiat vreodată. Frustrarea se acumula în sufletul meu, şi m-am străduit s-o potolesc, în încercarea de a mă concentra.
Cea de-a treia hartă era mai sugestivă, deşi deocamdată nu ştiam sigur ce anume mi-ar putea dezvălui. Conturul semăna într-adevăr cu silueta feroce din cartea mea – şi din cea a lui Rossi –, deşi, dacă
nu aş fi ştiut acest lucru de la el, poate că nu mi-aş fi dat seama imediat de asemănare. Şi pe această hartă se vedeau aceiaşi munţi triunghiulari, care acum erau foarte înalţi, formând creste masive pe direcţia nord-sud, fiind străbătuţi de un râu ce se vărsa într-un fel de bazin. De ce n-ar putea fi acesta lacul Snagov din România, aşa cum susţin legendele despre Dracula? Dar, după cum remarcase şi Rossi, nu se zărea nicio insulă în partea mai lăţită a cursului de apă, iar bazinul acela nu semăna cu un lac. Marcajele în formă de X
apăreau şi aici, dar acum, alături de ele, se zăreau minuscule texte cu caractere chirilice; am presupus că erau satele menţionate de Rossi.
Printre numele acestea am văzut un pătrat, alături de care profesorul scrisese: „Nelegiuitul Mormânt al Celui Care Ucide Turci”. Deasupra pătratului era desenat un mic dragon ce purta pe
— 135 —
cap un castel, iar sub el se distingea un text în greacă, tradus de Rossi în engleză: „În acest loc el sălăşluieşte în rău. Cititorule, dezgroapă-l cu un cuvânt”. Cuvintele aveau un ton incredibil de puternic şi de captivant, ca o incantaţie, şi deschisesem gura pentru a le rosti cu glas tare, dar m-am oprit brusc şi mi-am încleştat dinţii.
Cuvintele au continuat să danseze însă într-un ritm infernal în mintea mea încă o vreme după aceea.
Am pus deoparte cele trei hărţi. Mi se părea terifiant să le văd acolo, exact aşa cum le descrisese Rossi, şi totuşi era ciudat să nu văd originalele, ci doar copiile realizate de mâna lui. Şi care era oare rolul lor – acela de a-mi demonstra, fără umbră de îndoială, că nu inventase totul şi că nu le desenase doar pentru a-mi juca o farsă?
