— 125 —
spre sfârşitul povestirii, şi privisem din nou fereastra aceea de sus, unde în locul menajerei se vedea acum o siluetă impozantă
întunecată. Am început să vorbesc rapid despre tot ce-mi trecea prin minte. Atâta vreme cât tata nu se uita şi el, nu aveam de ce să mă
tem, şi amândoi eram în siguranţă.
— 126 —
Capitolul 14
O vreme nu m-am mai apropiat de biblioteca universitară, în parte fiindcă mă cuprinsese o ciudată nervozitate în legătură cu studiile pe care le făcusem acolo şi în parte pentru că sesizasem anumite suspiciuni ale doamnei Clay cu privire la absenţele mele de la şcoală. Îi telefonam de fiecare dată, aşa cum promisesem, dar un ton tot mai reţinut în glasul ei îmi sugera existenţa unor discuţii incomode între ea şi tata. Nu-mi puteam imagina că ştie suficient de multe pentru a bănui ceva concret, dar tata ar fi putut avea propriile suspiciuni – droguri, băieţi… cine ştie? Uneori îmi arunca priviri atât de îngrijorate, încât nu voiam să-l neliniştesc şi mai rău.
Dar, până la urmă, ispita s-a dovedit prea puternică şi, în ciuda temerilor mele, am hotărât să trec din nou pe la bibliotecă. De data asta, am pretextat că mă duc la un film cu o colegă plicticoasă –
ştiam că Johan Binnerts lucra miercurea după-amiaza la Departamentul de lucrări medievale, iar tata plecase la o întrunire la Centru –, aşa că mi-am pus haina cea nouă şi am ieşit înainte ca doamna Clay să apuce să spună ceva.
Mi se părea ciudat să mă duc la bibliotecă seara, dar holul central era la fel de plin ca oricând, ticsit de studenţi cu priviri obosite. Sala de lectură a secţiei medievale era însă pustie. M-am apropiat în linişte de biroul domnului Binnerts şi l-am găsit aranjând un teanc de cărţi noi – nimic interesant pentru mine, îmi spuse el, din moment ce îmi plăceau doar lucrurile oribile. Dar pusese deoparte un volum pentru mine; de ce nu mai venisem de atâta vreme? M-am scuzat cu jumătate de glas, iar el a zâmbit.
— Mi-a fost teamă că ţi s-a întâmplat ceva sau că mi-ai urmat sfatul şi ai găsit un subiect mai drăguţ şi mai potrivit pentru o tânără domnişoară. Dar mi-ai stârnit şi mie interesul, aşa că am găsit asta pentru dumneata.
Am luat cartea cu un gest recunoscător, iar domnul Binnerts a
— 127 —
adăugat că are puţină treabă în atelier, dar va reveni în scurt timp pentru a vedea dacă mai am nevoie de ceva. Îmi arătase odată
atelierul; era o cămăruţă cu ferestre la capătul sălii de lectură, în care bibliotecarii restaurau cărţile vechi şi completau fişe pentru cele nou-venite. Sala de lectură păru mai tăcută ca niciodată după ce el ieşise, astfel că am deschis cu nerăbdare volumul pe care mi-l dăduse.
Văzându-l, mi-am spus că e o descoperire extraordinară, deşi acum ştiu că este o sursă de informaţii de prim ordin cu privire la istoria bizantină a secolului al XV-lea – o traducere a Istoriei turco-bizantine a lui Mihail Ducas. Autorul amintea pe larg despre conflictul dintre Vlad Dracula şi sultanul Mahomed al II-lea; la masa aceea din sala de lectură am citit pentru prima dată celebra descriere a priveliştii care i s-a înfăţişat otomanului în 1462, când a invadat Valahia şi a înaintat spre Târgovişte, capitala părăsită a lui Dracula. Înainte de a ajunge la porţile oraşului – preciza Ducas –, Mahomed a fost întâmpinat de „mii şi mii de pari ce purtau în vârf cadavre, ca nişte poame pe vrej”. În mijlocul acestei grădini a morţii se afla piesa de rezistenţă a lui Dracula: generalul preferat al sultanului, Hamza, tras în ţeapă în rând cu ceilalţi, „în veşmântul său de purpură”.
Mi-am amintit de arhiva lui Mahomed al II-lea, cea pe care o studiase Rossi în Istanbul. Domnitorul Valahiei fusese un ghimpe în coasta sultanului – asta era limpede. Mi-am spus că ar fi o idee bună
să citesc ceva despre Mahomed; poate existau unele surse ce explicau relaţia sa cu Dracula. Nu ştiam de unde să încep, însă
domnul Binnerts îmi spusese că va reveni curând pentru a mă ajuta la nevoie.
M-am răsucit în scaun nerăbdătoare, cu gândul să mă duc să-l caut, când am auzit un zgomot în capătul sălii. Fusese un fel de bufnet, mai degrabă o vibraţie prin podea decât un sunet propriu-zis, ca atunci când o pasăre în zbor loveşte o fereastră deschisă.
— 128 —
Ceva m-a îndemnat să mă apropii de locul acelui zgomot, şi am luat-o la fugă spre atelierul din spate. Nu l-am putut vedea pe domnul Binnerts prin geam, lucru care m-a liniştit momentan, dar, când am deschis uşa de lemn, am văzut un picior pe podea, un picior într-un pantalon cenuşiu, aparţinând unui trup prăbuşit, cu puloverul albastru strâmb pe pieptul contorsionat, cu părul grizonat mânjit de sânge, cu faţa – slavă Domnului, pe jumătate ascunsă –
strivită şi cu urme de carne pe colţul biroului. Alături, prăbuşită ca şi el, zăcea o carte care probabil îi căzuse din mână. Pe zid, deasupra biroului, era o pată de sânge în mijlocul căreia se lăţea urma unei palme. Am încercat din răsputeri să nu scot vreun sunet, astfel că
ţipătul meu, când a răsunat, mi-a dat impresia că aparţinea altcuiva.
Am petrecut două nopţi în spital; tata insistase, iar medicul de salon îi era prieten. Tata avea un aer blând şi grav, şezând când pe marginea patului, când în picioare, lângă fereastră, cu braţele încrucişate la piept, în vreme ce ofiţerul de poliţie mă chestiona pentru a treia oară. Nu văzusem pe nimeni intrând în sala de lectură. Citisem liniştită la masa mea. Nu-l cunoşteam personal pe bibliotecar, dar mă ataşasem de el. Ofiţerul îl asigură pe tata că nu eram în niciun caz suspectă, ci se bazau pe mine în lipsa unui alt martor. Eu însă nu văzusem nimic, nimeni nu intrase în sală – eram sigură în privinţa asta –, iar domnul Binnerts nu strigase. Nu existau alte răni pe corpul lui; cineva îi zdrobise pur şi simplu capul de colţul biroului. Iar pentru asta fusese nevoie de o forţă
considerabilă.
Poliţistul clătină din cap, perplex. Amprenta de pe perete nu aparţinea bibliotecarului; pe mâinile lui nu fusese găsit sânge. În plus, urma nici nu se potrivea cu palma lui; era ciudată, cu încheieturile degetelor neobişnuite. Ar fi fost uşor de identificat –
spuse ofiţerul cu chef de vorbă – dacă ar fi existat în arhivele poliţiei ceva asemănător. Era un caz dificil. Amsterdam nu mai era acelaşi
— 129 —
oraş de odinioară, acum lumea azvârlea biciclete în canale, iar dacă
ne gândim şi la incidentul acela teribil de anul trecut, cu prostituata care… Tata îl amuţi cu o privire.
Când poliţistul ieşi, aşezat din nou pe marginea patului, tata mă
întrebă pentru prima dată ce căutam la bibliotecă. I-am explicat că
învăţam, că îmi plăcea să mă duc acolo după şcoală pentru a-mi face temele, fiindcă în sala de lectură era linişte şi plăcut. Mi-era teamă
că mă va întreba de ce alesesem Departamentul de literatură
medievală, dar – spre uşurarea mea – nu mai spuse nimic.
Nu i-am mărturisit că, în agitaţia care se stârnise în sală după
ţipătul meu, îndesasem în rucsac, cu un gest instinctiv, volumul găsit lângă cadavrul domnului Binnerts. Poliţia îmi percheziţionase bagajele, fireşte, dar nimeni nu spusese nimic despre carte – şi de ce ar fi făcut-o? Nu era sânge pe ea. Era un volum francez din secolul al XIX-lea despre bisericile româneşti şi se deschisese la o pagină ce înfăţişa mănăstirea de pe lacul Snagov, înzestrată din belşug de Vlad al III-lea al Valahiei. Conform unui scurt text de sub planul absidei, acolo se afla mormântul acestuia. Autorul menţiona însă că
sătenii de lângă Snagov aveau propriile poveşti în legătură cu acest subiect. Ce poveşti? m-am întrebat, dar nu mai scria nimic altceva despre biserica respectivă. Nici schiţa absidei nu revela ceva deosebit.
Aşezat cu precauţie pe marginea patului meu, tata a clătinat din cap.
