La urma urmei, cu excepţia scrisorilor, nu aveam nicio sursă de informaţii cu privire la toată această chestiune. Pentru un moment, am răpăit cu degetele în tăblia biroului. Nu mâncasem de câteva ore, iar picioarele îmi amorţiseră, însă nu mă puteam opri acum.
Am aruncat o privire fugară spre harta rutieră a Balcanilor, dar n-am văzut nimic neobişnuit la ea – nimic scris de mână, de pildă.
Nici broşura despre România nu avea nimic deosebit, cu excepţia englezei bizare în care fusese scrisă: „Atrageţi-vă în ţinuturile noastre bogate şi pitoreşti”, spre exemplu. Unicele articole care mai rămăseseră de examinat erau notiţele lui Rossi şi micul plic sigilat pe care-l remarcasem la început. Voiam să-l las la urmă fiindcă era închis, dar n-am mai avut răbdare. Am scormonit pe birou după un coupe-papier, am desfăcut cu grijă sigiliul şi am scos din plic o coală
de hârtie.
Era din nou cea de-a treia hartă, cu aceeaşi formă de dragon, cu râul şerpuit şi piscurile caricaturale ale munţilor. Fusese desenată cu cerneală neagră, ca şi versiunea lui Rossi, dar se vedea că este o altă
mână – era o copie bună, dar cam înghesuită, arhaică, oarecum ornată, dacă o priveai îndeaproape. Trebuia să fi fost pregătit de scrisorile lui Rossi pentru a da ochii cu acea singură diferenţă faţă
— 136 —
de prima versiune a hărţii, şi cu toate acestea, ea m-a izbit cu o forţă
aproape fizică: peste pătratul care desemna locul mormântului, alături de dragonul care îl străjuia, se arcuiau cuvintele:
„BARTOLOMEO ROSSI”.
Am încercat să-mi alung temerile, bănuielile şi concluziile pripite şi m-am forţat să las harta din mână şi să citesc notiţele profesorului. Primele două fuseseră scrise, aparent, în arhivele de la Oxford şi de la British Museum şi nu revelau nimic nou: o scurtă
descriere a vieţii şi a faptelor lui Dracula, plus câteva documente literare şi istorice în care numele său era menţionat. Urma o pagină
din perioada călătoriei la Istanbul. „Reconstituite din memorie”, scrisese Rossi deasupra, şi mi-am dat seama că trebuie să fie notiţele refăcute după experienţa de la arhivă, când schiţase hărţile din amintire înainte de a pleca spre Grecia.
Pe această pagină notase documentele din vremea sultanului Mahomed al II-lea, existente în biblioteca din Istanbul – sau ceea ce considerase Rossi că este relevant pentru cercetările sale: cele trei hărţi, relatări din timpul luptelor dintre valahi şi otomani şi registrele de mărfuri tranzacţionate de negustorii otomani în acea regiune. Nimic din toate astea nu mi se părea sugestiv; m-am întrebat în ce punct fusese Rossi întrerupt de apariţia funcţionarului cu înfăţişare fioroasă. Ar fi oare posibil ca relatările şi registrele comerciale menţionate în notiţe să conţină ceva indicii cu privire la moartea şi îngroparea lui Vlad Ţepeş? Oare apucase Rossi să se uite prin ele sau avusese măcar timpul necesar pentru a nota tot ce putea oferi arhiva respectivă?
Pe lista aceea mai era un ultim element, care m-a luat prin surprindere, şi am rămas câteva minute cu privirea la el.
„Bibliografie, Ordinul Dragonului (manuscris parţial).” Ceea ce m-a uimit a fost faptul că nu oferea nicio informaţie. De obicei notiţele lui Rossi erau detaliate, cuprinzătoare şi complete; acesta şi era rostul unor notiţe, obişnuia el să spună. Să fie oare această
— 137 —
bibliografie, menţionată de el în treacăt, doar o listă alcătuită de responsabilii bibliotecii, cu toate materialele referitoare la Ordinul Dragonului existente în arhivă? Dar dacă da, de ce era sub forma unui „manuscris parţial”? Trebuie să fie totuşi ceva foarte vechi –
poate un document din vremea ordinului respectiv. Însă de ce nu oferise Rossi alte explicaţii pe această pagină aproape goală? Să se fi dovedit bibliografia aceea irelevantă pentru cercetările sale?
Lectura aceasta despre o arhivă îndepărtată, pe care Rossi o studiase cu mult timp în urmă, nu părea a fi câtuşi de puţin o cale directă către elucidarea dispariţiei sale, aşa că am aruncat filele dezgustat, obosit dintr-odată de atâtea amănunte inutile. Voiam răspunsuri. Cu excepţia informaţiilor din relatări, registre şi din acea veche bibliografie, Rossi fusese surprinzător de detaliat cu privire la descoperirile sale. Dar el era un tip concis; în plus, avusese şi luxul – dacă poate fi numit astfel – de a-şi putea explica atitudinea în numeroase pagini de scrisoare. Şi totuşi, aflasem puţine lucruri; ştiam însă ce ar trebui să fac în continuare. Plicul era acum deprimant de gol, iar din hârtiile pe care le adăpostise nu aflasem mult mai multe decât ştiam deja din scrisori. Mi-am dat seama totodată că trebuia să acţionez cât mai rapid posibil. Mai stătusem şi altă dată treaz toată noaptea, iar acum poate că aveam să reuşesc să
pun cap la cap tot ce-mi spusese Rossi despre anterioarele ameninţări la adresa vieţii sale – aşa cum le percepuse el.
M-am ridicat, auzind cum îmi trosnesc încheieturile, şi m-am dus în meschina mea bucătărie pentru a fierbe nişte supă. Când am luat o oală curată, mi-am dat seama că pisica mea nu venise la masa de seară, pe care o savuram totdeauna împreună. Era un motan vagabond şi bănuiam că „menajul” nostru nu era tocmai monogam.
Dar la ora cinei venea de fiecare dată la fereastră, privind înăuntru de pe scara de incendiu pentru a-mi da de ştire că avea poftă de o conservă de ton sau, când mă simţeam generos, de cutia cu sardine.
Începusem să îndrăgesc momentul în care îşi făcea apariţia în
— 138 —
tăcutul meu apartament, întinzându-se şi mieunând pentru a-şi demonstra afecţiunea. Adesea mai zăbovea puţin după masă, dormitând pe un capăt al canapelei sau privindu-mă cum îmi calc cămăşile. Uneori mi se părea că zăresc o expresie de tandreţe în ochii lui perfect rotunzi şi galbeni, deşi e posibil să fi fost doar milă.
Era un animal vânjos, cu blana moale, în alb şi negru. Îl botezasem Rembrandt.
Amintindu-mi de el, am ridicat un colţ al jaluzelei, am săltat fereastra şi l-am strigat, aşteptând să aud zdupăitul catifelat al lăbuţelor sale pe pervaz. Dar nu se auzea decât zgomotul îndepărtat al traficului în centrul oraşului. Am scos capul pe fereastră şi am privit afară.
Trupul lui umplea întregul pervaz, ca şi când s-ar fi rostogolit acolo în joacă şi apoi ar fi încremenit aşa. L-am tras în bucătărie cu mâini moi, tremurânde, conştient imediat că avea spinarea frântă, iar capul îi atârna în mod ciudat. Ochii îi erau deschişi, mai mari decât îi văzusem vreodată, iar botul i se căscase într-un rânjet de spaimă; ghearele îi ieşiseră din perniţe, răşchirate. Mi-am dat seama imediat că nu putea să fi căzut acolo pur şi simplu, pe pervazul îngust al ferestrei. Ştiam, de asemenea, că fusese nevoie de o forţă
considerabilă pentru a ucide un astfel de animal – i-am mângâiat blana moale, cu un amestec de furie şi frică –, şi făptaşul fusese zgâriat şi, probabil, muşcat cu ferocitate. Dar prietenul meu era neîndoielnic mort. L-am aşezat uşor pe podea şi am simţit cum pieptul mi se umple de o ură turbată. Apoi am realizat că trupul lui era cald încă.
M-am răsucit dintr-o mişcare, am închis fereastra şi am pus ivărul, încercând să-mi dau seama ce trebuie să fac în continuare.
Cum aş putea să mă apăr? Toate ferestrele erau încuiate, ca şi uşa de la intrare. Dar ce ştiam eu despre monştrii veniţi din trecut? Oare se insinuau în încăperi aidoma unui abur, pe sub uşă? Sau făceau ferestrele ţăndări şi năvăleau pur şi simplu în cameră? M-am uitat
— 139 —
în jur, în căutarea unei arme. Nu aveam pistol în casă, deşi în filmele cu vampiri pistoalele nu izbuteau niciodată să-i vină de hac lui Bela Lugosi, dacă nu erau echipate cu un glonţ special din argint.
Ce spusese Rossi? „Nu, eu unul n-aş umbla cu usturoi în buzunare.” Şi: „Sunt sigur că eşti bine apărat de simţul tău moral, de etica ta, sau cum vrei să-i spui; oricum, cei mai mulţi dintre noi sunt astfel, cred eu”.
Am găsit un prosop curat într-unul dintre sertare şi am învelit în el trupul prietenului meu, apoi l-am aşezat în hol. Va trebui să-l îngrop mâine, dacă ziua de mâine va mai veni ca de obicei. Îl voi pune în pământ în curtea din spatele blocului, suficient de adânc încât câinii să nu poată ajunge la el. Îmi era greu să mă gândesc la mâncare acum, dar mi-am preparat o farfurie de supă şi am tăiat alături de ea o felie de pâine.
După aceea m-am întors la birou şi am pus înapoi în plic toate hârtiile lui Rossi. Deasupra am aşezat cărţulia cu dragon, având grijă să nu rămână deschisă la mijloc. Peste ele am pus exemplarul meu din Vârsta de Aur a Amsterdamului de Hermann – una dintre cărţile mele preferate. Am deschis carnetul cu notiţe pentru teza de doctorat şi o broşură despre ghildele negustorilor din Utrecht, o reproducere împrumutată de la bibliotecă. Am pus alături de ele ceasul şi am remarcat cu un fior superstiţios că mai era un sfert de oră până la miezul nopţii. A doua zi, mi-am spus, mă voi duce la bibliotecă şi voi citi în grabă tot ce-mi va cădea în mână şi-mi va putea fi de ajutor în zilele ce vor urma. Nu strica să aflu ceva mai multe despre pari din argint, flori de usturoi şi crucifixe, dacă
acestea erau remediile tradiţionale, „băbeşti”, împotriva morţilor vii. Deocamdată aveam la dispoziţie doar sfatul lui Rossi, iar el nu mă dezamăgise niciodată dacă îi stătuse în puteri să mă ajute. Am luat pixul şi m-am aplecat asupra broşurii.
Niciodată parcă nu mi-a fost atât de greu să mă concentrez. Fiece fibră din trupul meu părea să pândească prezenţa aceea de afară –
— 140 —
