— Nu obişnuim să facem aşa ceva.
— Nici aceasta nu este o situaţie obişnuită, am mărturisit eu. Voi fi sincer cu dumneavoastră. Îmi trebuie cu adevărat o parte a cărţii pentru a pregăti subiectele de examen şi… ei bine, am împrumutat exemplarul meu unui student, iar acesta l-a rătăcit. Greşeala a fost a mea, dar ştiţi cum sunt studenţii. Ar fi trebuit să fiu mai atent.
Trăsăturile femeii se mai îmblânziră şi îmi aruncă o privire aproape compătimitoare.
— E teribil, nu-i aşa? răspunse clătinând din cap. Şi noi pierdem o sumedenie de cărţi în fiecare semestru, sunt sigură. Păi, să văd dacă pot afla numele pentru dumneavoastră, dar nu mai spuneţi nimănui, bine?
Se întoarse cu spatele pentru a căuta într-un dulap, iar eu am rămas lângă birou, reflectând la duplicitatea pe care o descoperisem dintr-odată în firea mea. Când învăţasem oare să mint atât de bine?
Faptul îmi dădea un soi de plăcere stranie. În clipa aceea am remarcat că un alt bibliotecar din spatele biroului se apropiase şi mă
urmărea. Era un bărbat subţire, de vârstă mijlocie, pe care îl
— 147 —
văzusem adesea acolo, puţin mai înalt decât colega lui şi îmbrăcat neîngrijit, într-un sacou de tweed, cu o cravată pătată. Poate fiindcă
îl observasem şi mai înainte, am fost izbit acum de schimbarea survenită în înfăţişarea sa. Figura lui părea ofilită şi palidă, cu un aer bolnav.
— Vă pot ajuta cu ceva? mă întrebă brusc, de parcă i-ar fi fost teamă că voi fura ceva dacă nu stătea cu ochii pe mine.
— Nu, mulţumesc. Am vorbit deja cu colega dumneavoastră.
— Înţeleg.
Făcu un pas în lateral în timp ce femeia reveni cu o foaie de hârtie, pe care o aşeză în faţa mea. În primul moment, n-am ştiut unde să mă uit; hârtia părea că pluteşte sub ochii mei. Fiindcă, în vreme ce se întoarse, cel de al doilea bibliotecar se aplecă să
cerceteze câteva cărţi recent returnate. Şi, când se întinse pentru a citi titlurile de aproape, i-am zărit pentru o clipă gâtul dincolo de gulerul destrămat al cămăşii: două mici răni prinseseră deja coajă, iar sub ele se întindea un firişor uscat de sânge. Apoi omul îşi îndreptă spatele şi se întoarse, luând cărţile cu el.
— Asta doreaţi, nu-i aşa? mă întrebă bibliotecara. Am privit cartonaşul pe care mi-l întindea. Este fişa cărţii lui Bram Stoker, Dracula. Nu avem decât un singur exemplar.
Bărbatul slăbuţ scăpă deodată o carte din mână, bufnetul ei reverberându-se în sala înaltă. Omul se răsuci şi mă fixă cu privirea
– o privire cum n-am mai văzut niciodată, sau nu mai văzusem până atunci, plină de o ură feroce şi de obidă.
— Asta e ceea ce doreaţi, da? întrebă din nou bibliotecara.
— Oh, nu, am replicat încercând să-mi vin în fire. Probabil că maţi înţeles greşit. Eu caut Declinul şi prăbuşirea Imperiului Roman de Gibbon. V-am spus, predau un curs şi am nevoie de mai multe exemplare ale cărţii.
Femeia se încruntă.
— Dar credeam că…
— 148 —
Mi-a părut rău să-i joc un asemenea renghi, mai cu seamă că
făcuse un asemenea efort pentru mine.
— Nu-i nimic, am spus. Poate n-am căutat eu cu suficientă
atenţie. Mă duc să verific încă o dată în catalog.
Imediat ce am rostit cuvântul „catalog”, mi-am dat seama că mă
dădusem de gol. Ochii bărbatului se aţintiră mai intens asupra mea, iar capul i se mişcă precum ţeasta unui animal pornit în urmărirea prăzii.
— Mulţumesc foarte mult, am murmurat politicos şi am plecat, simţind privirea aceea străpungându-mă până ce am ajuns la capătul sălii. M-am prefăcut că verific ceva în catalog, apoi mi-am închis servieta şi am ieşit intenţionat pe uşa din faţă, printre studenţii care începuseră deja să sosească pentru lectura de dimineaţă. Afară, am găsit o bancă în plin soare şi m-am aşezat cu spatele spre zidul clădirii, astfel încât să-i pot vedea pe toţi cei care se apropiau sau treceau pe acolo. Aveam nevoie de câteva minute de gândire; atunci când e necesară, susţinuse întotdeauna Rossi, reflecţia nu înseamnă niciodată pierdere de vreme.
Totuşi, se întâmplaseră prea multe pentru a le putea asimila cu repeziciune. În frântura aceea de secundă nu zărisem doar rana de pe gâtul bibliotecarului, ci şi numele persoanei la care se afla acum Dracula. Era Helen Rossi.
Vântul sufla rece şi din ce în ce mai tare. Tata se întrerupse şi scoase din borsetă două jachete impermeabile, una pentru el şi alta pentru mine. Fuseseră rulate strâns, pentru a încăpea la un loc cu aparatul foto, pălăria de soare şi o mică trusă de prim ajutor. Fără a rosti un cuvânt, ne-am îmbrăcat, iar el a continuat.
Şezând acolo, în lumina soarelui de primăvară, şi privind agitaţia unui nou început de zi la universitate, m-am simţit brusc invidios pe toţi acei studenţi şi profesori cu înfăţişări obişnuite, trecând care
— 149 —
încotro. Ei au impresia că examenul de a doua zi e o mare problemă
ori că politica departamentului e importantă, mi-am spus amar.
Niciunul dintre ei nu mi-ar fi înţeles suferinţa şi nu m-ar fi putut ajuta. Şi deodată m-a cuprins un sentiment de singurătate, de izolare faţă de facultate, faţă de universul meu, aidoma unei albine alungate din stupul ei. Iar această stare de lucruri, mi-am dat seama cu surprindere, se instalase în nici patruzeci şi opt de ore.
Trebuia să gândesc limpede acum, şi repede. În primul rând, observasem ceea ce şi Rossi remarcase: o persoană din afara anturajului său imediat – iar în cazul meu era vorba despre bibliotecarul acela jerpelit – fusese muşcată de gât. Să presupunem, am raţionat în continuare, izbucnind aproape în râs la enormitatea ideilor în care începeam să cred, să presupunem că bibliotecarul a fost muşcat relativ recent de un vampir. Rossi fusese răpit din biroul lui – şi rănit, să nu uităm – doar cu două nopţi în urmă.
Dracula, dacă despre el era vorba, părea a avea predilecţie nu doar pentru cele mai rafinate minţi ale lumii academice (şi aici mi l-am amintit pe bietul Hedges), ci şi pentru bibliotecari şi arhivişti. Nu –
m-am ridicat brusc, recunoscând dintr-odată tiparul general –, avea predilecţie pentru cei care mânuiau documente aflate într-o oarecare legătură cu legenda lui. Mai întâi fusese funcţionarul care îi luase lui Rossi harta în arhivele din Istanbul. Apoi cercetătorul de la Smithsonian, mi-am spus, amintindu-mi de ultima scrisoare a prietenului meu. Şi, desigur, mereu ameninţat fusese Rossi însuşi, care avea un exemplar din „cărţulia aceea simpatică” şi care examinase alte documente potenţial relevante. Urmase apoi bibliotecarul de azi, deşi încă nu aveam nicio dovadă că omul lucrase cu ceva documente despre Dracula. Şi în cele din urmă…
