— Ştiu că ţi se pare ciudat. Îmi pare rău. Nu e o farsă şi nu vreau să te deranjez sau să mă amestec în ceea ce lucrezi.
A înclinat uşor din cap, acceptându-mi scuzele. Privind-o, mi-a trecut prin minte gândul că înfăţişarea ei generală – şi în mod cert vocea – era deopotrivă urâtă şi elegantă, iar acest lucru m-a încurajat, ca şi cum îi conferea un caracter uman.
— Am descoperit ceva ciudat în dimineaţa asta, am început plin de o nouă încredere. De aceea ţi-am telefonat aşa, din senin. Mai ai încă exemplarul acela din Dracula, împrumutat de la bibliotecă?
A fost pe fază, dar eu am fost şi mai rapid, dat fiind că aşteptam tresărirea aceea şi brusca paloare a chipului ei oricum alb.
— Da, a replicat prudent. Cine ce treabă are cu ce împrumut eu de la bibliotecă?
Am ignorat momeala.
— Dumneata ai rupt toate fişele de catalog care fac trimitere la această carte?
De data aceasta, reacţia ei a fost autentică şi nedisimulată.
— Ce-am făcut?
— Astăzi de dimineaţă am vrut să caut în catalog nişte informaţii cu privire la… la subiectul pe care se pare că îl studiem amândoi şi am constatat că toate fişele ce trimiteau la Dracula şi la Stoker au fost smulse din sertar.
Continua să mă fixeze, cu maxilarele încleştate şi ochii prea aprinşi, astfel că urâţenia ei ieşea şi mai mult în evidenţă. Dar în clipa aceea, pentru prima dată de când îmi spusese Massimo că
Rossi a dispărut, am simţit o infinitezimală uşurare a poverii, o uşoară atenuare a singurătăţii. N-a râs de agitaţia mea melodramatică – aşa cum ar fi putut s-o considere – şi nici nu s-a
— 155 —
încruntat nedumerită. Şi, mai mult decât atât, n-am zărit în privirea ei nimic, nicio umbră de perfidie care să-mi sugereze că am în faţă
un duşman. Figura ei nu a reflectat decât o singură emoţie: o frică
vagă, abia vizibilă.
— Fişele erau acolo ieri-dimineaţă, spuse încet, ca un combatant care-şi lasă arma jos, dispus să înceapă discuţiile. Am căutat întâi la Dracula şi am găsit o singură fişă, pentru un singur exemplar. Apoi m-am întrebat dacă biblioteca mai are şi alte cărţi de Stoker şi am căutat la numele lui. Erau fişe pentru câteva lucrări, printre care şi pentru Dracula.
O chelneriţă cu priviri indiferente puse cafeaua pe masă, iar Helen îşi trase ceaşca aproape cu un gest automat. Mi-am amintit cu o durere bruscă de Rossi, preparând o cafea mult mai savuroasă
doar pentru mine şi pentru el, cu desăvârşita sa ospitalitate. Ah, dar mai aveam şi alte întrebări pentru tânăra aceasta bizară.
— Este evident că există cineva care nu vrea ca dumneata… sau eu… sau oricine altcineva să consulte acea carte.
Rostisem cuvintele cu voce joasă, privind-o intens tot timpul.
— Ăsta e cel mai ridicol lucru pe care l-am auzit vreodată! ripostă
ea, punând zahăr în cafea şi amestecând cu linguriţa.
Dar nici măcar ea nu părea convinsă de ceea ce spusese, aşa că
am insistat.
— Mai ai cartea la dumneata?
— Da. E aici.
Privi în jos şi atunci am observat alături de masă servieta pe care o avusese şi cu o zi înainte.
— Domnişoară Rossi, te rog să mă ierţi dacă ţi se va părea că
vorbeşti cu un maniac, dar cred cu adevărat că ai putea fi în pericol deţinând cartea aceea, pe care cineva doreşte în mod evident să n-o consulţi.
— Ce te face să crezi una ca asta? pară ea, de această dată
ocolindu-mi privirea. Cine crezi că e persoana respectivă?
— 156 —
O uşoară roşeaţă se întinsese din nou pe obrajii ei, şi Helen îşi plecă ochii spre cafea, cu un aer vinovat. Nu ştiu cum l-aş putea descrie altfel decât vinovat. M-am întrebat, oripilat, dacă nu cumva face şi ea parte din „liga” vampirilor. Mireasa lui Dracula, mi-am spus în sinea mea, reamintindu-mi într-o străfulgerare de matineele de la cinematograful de cartier. Părul acela ca smoala se potrivea, ca şi accentul ei greu de identificat, buzele ca două pete vişinii pe pielea palidă sau hainele în alb şi negru; era fantastic, într-adevăr, dar concorda cu starea mea de spirit.
— Ştii pe cineva care n-ar vrea să citeşti cartea aceea?
— De fapt, da. Însă nu e în niciun caz treaba dumitale. Îmi aruncă
o privire încruntată şi apoi se întoarse la cafeaua ei. Dumneata de ce căutai cartea? Şi dacă voiai să afli numărul meu de telefon, de ce nu mi l-ai cerut pur şi simplu, în loc să apelezi la toată poliloghia asta?
De data aceasta am simţit eu că roşesc. Discuţia cu femeia asta era ca o şedinţă de luat palme, administrate aritmic, astfel încât nu ştiai când să te aştepţi la următoarea.
— Nu am avut intenţia de a-ţi cere numărul până când nu am observat fişele rupte din catalog, când mi-am spus că ai putea şti ceva despre asta, am replicat înţepat. Voiam şi eu cartea, foarte mult, şi m-am dus la bibliotecă să văd dacă nu cumva mai au şi un alt exemplar.
— Şi nu au, interveni ea cu înverşunare, astfel că ai avut o scuză
