eu?
Mi-am luat servieta şi am dat fuga la cabina telefonică de lângă
căminele studenţilor.
— Biroul de informaţii al universităţii, vă rog!
— 150 —
Din câte îmi puteam da seama, nu mă urmărise nimeni până aici, dar am închis uşa şi am continuat să urmăresc trecătorii cu priviri atente.
— Aveţi numărul de telefon al domnişoarei Helen Rossi? Da, doctorand, am adăugat, deşi nu ştiam sigur.
Operatoarea nu era prea vorbăreaţă; o auzeam foşnind lent nişte hârtii.
— Avem o H. Rossi în căminul de fete pentru doctoranzi, răspunse în cele din urmă.
— Ea e. Mulţumesc mult.
Am notat numărul şi l-am format imediat. Răspunse o supraveghetoare, pe un ton ascuţit şi protector.
— Cu domnişoara Rossi? Cine sunteţi, vă rog?
Of, Doamne! La asta nu mă gândisem.
— Fratele ei, am replicat la repezeală. Mi-a spus că o pot găsi la acest număr.
Am auzit zgomotul paşilor îndepărtându-se, alţi paşi mai apăsaţi revenind şi sunetul mâinii pe receptor.
— Mulţumesc, doamnă Lewis, rosti o voce distantă, sugerându-i celeilalte că doreşte să fie lăsată singură. Apoi glasul vorbi în receptor şi am recunoscut tonul acela jos pe care mi-l aminteam de la bibliotecă.
— Eu n-am niciun frate, îmi spuse. Cuvintele sunaseră mai degrabă a ameninţare decât a simplă afirmaţie. Cine sunteţi?
Tata îşi frecă mâinile, apărându-le de vântul rece, iar mânecile jachetei lui foşniră ca hârtia creponată. „Helen”, mi-am spus în sinea mea, neîndrăznind să repet numele cu voce tare. Întotdeauna îmi plăcuse numele acesta, care-mi sugera ceva frumos şi temerar, aşa cum era Elena din Troia în imaginile în stil prerafaelit din Iliada pentru copii, o cărticică pe care o avusesem acasă, în Statele Unite. Şi, mai presus de toate, aşa o chemase pe mama, iar ea constituia un
— 151 —
subiect despre care tata nu vorbea niciodată.
I-am aruncat o privire ascuţită, însă el mi-o luă înainte şi vorbi:
— Un ceai fierbinte într-una dintre cafenelele acelea de jos. Asta îmi trebuie mie acum. Tu ce zici?
Am observat atunci pentru prima dată că faţa lui – figura aceea frumoasă şi reţinută de diplomat – era marcată de umbre adânci, care îi încercănau ochii şi îi subţiau parcă rădăcina nasului, ca şi cum n-ar fi dormit suficient. Se ridică şi se întinse, apoi am mai privit încă o dată prin toate ferestruicile turnului. Tata întinse un braţ şi mă trase uşor înapoi, temându-se parcă să nu cad.
— 152 —
Capitolul 17
În Atena, tata era nervos şi obosit; se vedea clar după numai o zi acolo. Mie una oraşul mi se părea extraordinar; îmi plăcea amestecul de vitalitate şi decrepitudine, traficul infernal, extrem de poluant, din jurul pieţelor şi al parcurilor, monumentele antice în ruine, Grădina Botanică în mijlocul căreia trona un leu în cuşcă, Acropola înaltă, la poalele căreia restaurantele îşi întindeau terasele cu aspect frivol. Tata îmi promisese că vom urca pe colină imediat ce va avea timp. Era luna februarie a anului 1974, prima dată în aproape trei luni când plecase undeva şi mă luase cu el cu inima îndoită, fiindcă nu-i plăcea prezenţa militară de pe străzi. Eu însă
aveam de gând să profit la maximum de fiece moment.
Între timp, învăţam sârguincioasă în camera de hotel, cu un ochi la fereastră, la templul de pe culme, de parcă şi-ar fi putut lua zborul de acolo după două mii cinci sute de ani, înainte ca eu să am ocazia de a-l explora. Vedeam de la geam aleile şi potecile ce urcau şerpuit până la Partenon. Avea să fie un drum lent şi lung – eram iarăşi într-o ţară caldă, în care vara începea devreme –, printre taverne şi case văruite, printre pieţe vechi şi temple în ruine, pătrunzând apoi din nou printre case cu olane pe acoperiş. Puteam zări o parte a acestui labirint de la fereastra hotelului. Vom trece de la un obiectiv turistic la altul, privind ceea ce locuitorii zonei vedeau din casele lor în fiecare zi. Îmi puteam imagina deja priveliştea punctată de ruine, masive clădiri municipale, parcuri semitropicale, străduţe cotite şi biserici cu cupolele aurite sau roşcate ce se profilau pe cerul înserării aidoma unor pietricele colorate pe o plajă cenuşie.
Mai departe în zare aveam să vedem şiruri de blocuri de locuit, hoteluri mai noi decât acesta în care stăteam şi suburbiile pe care le străbătusem ieri cu trenul. Iar dincolo de acestea, nu reuşeam nici măcar să ghicesc ce mai putea fi. Tata îşi va şterge faţa cu batista, iar eu voi şti, aruncându-i o singură privire, că, odată ajunşi pe vârf,
— 153 —
îmi va arăta nu doar anticele ruine, ci şi alte imagini din propriul trecut.
Bistroul pe care-l alesesem – spuse tata – era suficient de departe de campus pentru a mă simţi la adăpost de bibliotecarul slinos (care în mod cert trebuia să rămână în continuare la serviciu, dar probabil ieşea şi el în pauza de prânz undeva), dar în acelaşi timp rezonabil de aproape, nicidecum un loc izolat, aşa cum poate ar alege un psihopat la prima sa întâlnire cu o femeie pe care abia dacă o cunoştea. Cred că pe undeva mă aşteptasem să întârzie, nesigură cu privire la intenţiile mele, dar Helen ajunsese înaintea mea, astfel că, în clipa în care am intrat în local, am văzut-o într-un colţ scoţându-şi eşarfa albastră şi mănuşile albe – aminteşte-ţi că eram într-o perioadă în care moda zilei impunea chiar şi celor mai dure femei din mediul universitar accesorii încântătoare, însă total nepractice.
Avea părul pieptănat pe spate, neted şi atât de bine tras înapoi, încât atunci când s-a întors să mă privească, am avut senzaţia că mă
fixează chiar mai intens decât deunăzi la bibliotecă.
— Bună dimineaţa, mă întâmpină cu o voce glacială. V-am comandat o cafea, dat fiind că aveaţi o voce atât de obosită la telefon.
Ce impertinenţă, mi-am spus în sinea mea; cum îmi putea deosebi ea vocea obosită de cea normală? Şi dacă mi se răcise deja cafeaua? M-am prezentat, de această dată rostindu-mi numele, am dat mâna cu ea şi am încercat să-mi ascund stânjeneala. Am vrut s-o întreb imediat despre numele ei de familie, dar m-am gândit că e mai bine să aştept momentul potrivit. Mâna îi era netedă şi uscată, rece în palma mea, ca şi cum ar mai fi purtat încă mănuşile. Mi-am tras un scaun în faţa ei şi m-am aşezat, regretând că nu mi-am luat o cămaşă curată, chiar şi pentru o vânătoare de vampiri. Bluza ei albă, sobră şi severă sub jacheta neagră, părea imaculată.
— Oare de ce mă aşteptam să aud de dumneata din nou?
— 154 —
exclamă ea pe un ton ce friza insulta.
Mi-am îndreptat spatele în scaun şi am încercat s-o privesc direct în ochi, neştiind dacă voi avea timp s-o întreb tot ceea ce voiam, înainte de a se ridica şi a pleca din nou.
