defensivă.
— Vrei şi dumneata una? adăugă.
Am clătinat din cap; nu puteam suferi ţigările, deşi aproape că aş
— 159 —
fi acceptat una din mâna aceea subţire. Trase fumul în piept, fără
ezitări şi înflorituri.
— Nu ştiu de ce îi povestesc asta unui simplu străin, spuse gânditoare. Cred că singurătatea locului în care ne aflăm mă
afectează. De două luni aproape că n-am mai vorbit cu nimeni altcineva decât despre muncă. Şi nici dumneata nu-mi pari un tip bârfitor, deşi Dumnezeu ştie că întregul departament e plin de de-alde ăştia. Dar – adăugă ea rostind cuvintele cu un fel de ranchiună
–, dacă ai să-ţi ţii promisiunea… Figura i se înăspri din nou şi ţigara păru să-i atârne sfidătoare în mână când continuă: Relaţia mea cu faimosul profesor Rossi este una foarte simplă. Sau ar trebui să fie.
Fiindcă e tatăl meu. A întâlnit-o pe mama când a călătorit în România, în căutarea lui Dracula.
Am scăpat ceaşca din mână şi cafeaua s-a vărsat pe masă, pe pantalonii mei, pe pieptul cămăşii, care oricum nu era foarte curată, şi i-a stropit şi ei bărbia. Privindu-mă fix, se şterse cu o mână.
— Dumnezeule mare, îmi pare rău! Îmi pare rău!
Am încercat să şterg balta de cafea, folosind ambele şervete de pe masă.
— Deci vestea chiar te şochează, replică Helen fără a se clinti.
Înseamnă că-l cunoşti.
— Îl cunosc. Este îndrumătorul meu de doctorat. Dar nu mi-a povestit niciodată despre România şi… şi nu mi-a spus că ar avea o familie.
— Nu are. Răceala din vocea ei era palpabilă. Nu l-am întâlnit niciodată, deşi acum cred că nu mai e decât o problemă de timp. Se lăsă pe spate în scaun şi îşi aduse umerii în faţă, ca pentru a mă
sfida să mă apropii mai mult de ea. Apoi adăugă: L-am văzut o singură dată, de la distanţă, în timpul unei conferinţe. Închipuie-ţi, să-ţi vezi tatăl pentru prima dată de la o asemenea depărtare!
Am strâns şervetele îmbibate în cafea şi am dat la o parte totul din faţa mea – cârpe, ceaşcă, linguriţă.
— 160 —
— De ce?
— E o poveste foarte ciudată. Făcu o pauză şi mă privi, dar nu pentru a-şi aduna gândurile, ci parcă pentru a-mi urmări reacţiile.
Uite ce e, reluă. A fost o poveste de genul „iubeşte şi fugi”. Şi poate că nici nu e chiar atât de ciudată. A întâlnit-o pe mama în satul ei, i-a făcut plăcere prezenţa ei pentru o vreme şi, după câteva săptămâni, a plecat, lăsându-i o adresă de undeva din Anglia. După
plecarea lui, mama şi-a dat seama că e însărcinată, iar sora ei, care locuia în Ungaria, a ajutat-o să fugă la Budapesta înainte de a veni eu pe lume.
— Nu mi-a spus niciodată că a fost în România, am bâiguit.
— Nu mă surprinde. Mama i-a scris din Ungaria la adresa pe care i-o lăsase şi i-a spus că va avea un copil. Rossi i-a răspuns că habar n-are cine e ea şi cum a aflat numele lui, fiindcă el n-a fost niciodată
în România. Îţi poţi imagina ceva mai crud de atât?
Ochii ei mă străpungeau parcă, uriaşi şi negri ca smoala acum.
— În ce an te-ai născut?
Nu mi-a trecut prin minte să-mi cer scuze înainte de a-i pune unei doamne o asemenea întrebare; în fond, nu semăna cu niciuna dintre femeile pe care le cunoşteam, aşa că regulile obişnuite poate că nu i se aplicau şi ei.
— În 1931. Mama m-a dus în România o dată, timp de câteva zile, înainte de a afla eu ceva despre Dracula, dar nici atunci n-a vrut să
se mai întoarcă în Transilvania.
— Dumnezeule! am exclamat adresându-mă blatului de lemn al mesei. Doamne, am crezut că mi-a spus totul, dar el mi-a ascuns una ca asta!
— Că ţi-a spus… ce? întrebă ea rapid.
— Cum de nu l-ai întâlnit niciodată? Ştie că eşti aici?
Mă privi într-un fel ciudat, dar răspunse imediat:
— E un joc, aş putea spune. O fantezie de-a mea. Nu mă
descurcam deloc rău la universitatea din Budapesta. Ba chiar mă
— 161 —
considerau acolo un geniu.
