— Binecuvântată să fie, replică omul cu simplitate şi schiţă în aer semnul crucii, spre mine.
Ne-am instalat în camere ce dădeau spre uscat şi am mâncat de seară la un restaurant în aer liber, aproape de port. Înserarea se apropia şi, deasupra mării, se zăreau deja primele stele. O adiere mai rece decât în orele amiezii aducea până la noi miresme pe care începusem să le iubesc: chiparos şi levănţică, rozmarin şi lămâiţă.
— De ce mirosurile plăcute devin mai puternice când se lasă
întunericul? am întrebat.
Chiar eram curioasă, dar întrebarea ne ajuta de asemenea să
amânăm orice alte discuţii. Trebuia să ajungem mai înainte undeva unde să fie lumină şi oameni în jur, aveam nevoie să pot privi în altă
parte decât spre tremurul acela bătrânicios al mâinilor lui.
— Devin mai puternice? întrebă el absent.
I-am luat mâna într-a mea, pentru a-i opri tremurul, iar el mi-o strânse în degetele lui, încă absent. Era prea tânăr pentru a îmbătrâni. Pe continent, siluetele munţilor păreau că dansează
deasupra apei, deasupra plajelor şi parcă deasupra insulei noastre.
Douăzeci de ani mai târziu, pe culmile acelea avea să izbucnească
— 170 —
războiul civil, iar eu aveam să-mi amintesc ziua aceasta cu uluire; n-aş fi crezut că aici trăiau suficienţi oameni pentru a duce un război.
Atunci când am văzut prima dată culmile, păreau primitive, neatinse şi intangibile, găzduind nimic altceva decât ruine goale şi biserica de pe mare.
— 171 —
Capitolul 19
Când Helen Rossi a azvârlit pe masă, între noi, volumul Dracula –
obiectul disputei noastre, după părerea ei –, am crezut că lumea din jur se va ridica şi se va năpusti afară sau că se va repezi cineva la noi, gata să ne facă de petrecanie. Fireşte că nu s-a întâmplat niciuna, nici alta, iar Helen a rămas locului, privindu-mă cu aceeaşi expresie de înaintare amară. Ar fi oare posibil, m-am întrebat, ca această femeie, cu resentimentele şi cu vendeta ei academică
împotriva lui Rossi, ar fi posibil ca ea să-l fi atacat, provocându-i dispariţia?
— Domnişoară Rossi, am spus cât de calm am putut, luând cartea de pe masă şi aşezând-o cu faţa în jos lângă servieta mea, povestea dumitale este extraordinară şi recunosc că voi avea nevoie de ceva timp pentru a asimila tot ce mi-ai dezvăluit. Dar trebuie să-ţi spun şi eu ceva foarte important. Am tras adânc aer în piept, şi încă o dată, apoi am continuat: Îl cunosc bine pe profesorul Rossi. De doi ani este îndrumătorul meu şi am petrecut mult timp împreună, lucrând şi discutând. Sunt sigur că îl vei întâlni… atunci când îl vei întâlni…
vei vedea că este o persoană mult mai bună şi mai plăcută decât îţi închipui acum. Helen schiţă o mişcare, ca şi cum ar fi vrut să
intervină, însă nu i-am dat ocazia. Adevărul este… adevărul este că… şi înţeleg din modul în care ai vorbit despre el că încă nu ştii…
că profesorul Rossi… tatăl tău… a dispărut.
Rămase cu ochii aţintiţi la mine, şi n-am desluşit nimic ascuns pe chipul ei, doar confuzie. Aşadar, vestea era o noutate pentru ea.
Durerea din inimă mi se mai ostoi puţin.
— Ce vrei să spui?
— Cu trei seri în urmă vorbeam cu el ca de obicei, iar a doua zi dispăruse. Poliţia îl caută încă. Se pare că ar fi dispărut din cabinetul lui, şi poate că a fost rănit acolo, fiindcă s-a găsit sânge pe birou.
I-am relatat pe scurt ce se întâmplase în seara aceea, începând cu
— 172 —
cărţulia pe care o adusesem să i-o arăt, dar n-am pomenit nimic despre ceea ce-mi povestise Rossi. Helen mă privea perplexă.
— Asta e cumva un fel de glumă?
— Nu, în niciun caz. Sincer. Abia am mai putut să dorm sau să
mănânc de când s-au întâmplat toate astea.
— Şi poliţia nu are idee unde ar putea fi?
— Nu, din câte ştiu.
Dintr-odată, chipul ei luă un aer pătrunzător.
— Şi câte ştii?
Am ezitat.
— S-ar putea să ştiu câte ceva. E o poveste lungă şi se pare că pe zi ce trece devine tot mai lungă.
— Stai puţin, mă întrerupse ea cu o privire ascuţită. Ieri, când citeai scrisorile acelea la bibliotecă, ai spus că aveau de-a face cu o problemă a unui profesor. Te refereai la Rossi?
