— Da.
— Şi ce problemă avea el? Ce problemă are?
— N-aş vrea să te implic în ceva neplăcut sau periculos, povestindu-ţi puţinul pe care-l ştiu.
— Ai promis să-mi răspunzi la întrebări după ce voi fi răspuns şi eu.
Dacă ochii ei nu ar fi fost negri, ci albaştri, figura ei ar fi putut fi considerată în acea clipă o copie fidelă a lui Rossi. Mi-am închipuit că recunosc o asemănare, o nedisimulată transpunere a aerului britanic al lui Rossi pe fondul acela românesc, solid şi brun, deşi poate că mă influenţase doar afirmaţia ei că erau tată şi fiică. Dar cum ar putea fi ea copilul lui, dacă Rossi negase cu hotărâre că ar fi vizitat vreodată România? Mie îmi spusese, cel puţin, că nu fusese niciodată la Snagov. Pe de altă parte însă, găsisem printre hârtiile lui broşura despre România. Iar acum Helen se încrunta la mine –
un lucru pe care Rossi nu-l făcuse niciodată.
— E prea târziu să-mi spui că n-ar trebui să-ţi pun întrebări. Ce
— 173 —
legătură au scrisorile acelea cu dispariţia lui?
— Încă nu sunt sigur. Dar probabil că voi avea nevoie de ajutorul unui specialist. Nu ştiu ce ai descoperit dumneata în cursul cercetărilor pe care le-ai făcut… M-am întrerupt pentru o clipă sub şocul privirilor ei, din nou ferite şi intense, dar am reluat: Sunt convins că, înainte de a dispărea, Rossi credea că îl pândeşte un pericol.
Părea să încerce să asimileze totul dintr-odată, toate aceste informaţii despre un tată pe care atât de mult timp îl considerase doar o provocare în viaţa ei.
— Un pericol? Ce fel de pericol?
Am hotărât să fac pasul cel mare. Rossi mă rugase să nu împărtăşesc povestea lui vreunuia dintre colegi. Nu făcusem aşa ceva, dar acum, în mod neaşteptat, mi se oferise ocazia de a fi ajutat de un specialist. Poate că femeia aceasta ştia deja ceea ce mie mi-ar lua luni de zile pentru a afla; poate avea chiar dreptate crezând că
ştie mai multe decât Rossi însuşi. El subliniase totdeauna importanţa ajutorului specializat, iar eu exact asta aveam de gând să
fac. Iertat să fiu – m-am rugat forţelor binelui – dacă acest lucru o va pune pe ea în pericol. Şi, în plus, ideea avea o oarecare logică: dacă
Helen era fiica lui, probabil că avea în primul rând dreptul să-i cunoască povestea în întregime.
— Ce înseamnă Dracula pentru dumneata? am întrebat-o.
— Ce înseamnă? Ca idee, vrei să spui? Răzbunare, cred.
Amărăciune eternă.
— Da, înţeleg asta. Dar mai înseamnă oare şi altceva?
— Cum adică?
Nu-mi dădeam seama dacă era evazivă sau pur şi simplu sinceră, dar am răspuns, încă ezitând:
— Rossi, tatăl dumitale, era… este convins că Dracula încă există
în lume. Ce zici de asta? am întrebat, văzând că mă privea fix. Ţi se pare o nebunie?
— 174 —
Mă aşteptam să izbucnească în râs sau să se ridice de la masă şi să plece, aşa cum făcuse la bibliotecă.
— E ciudat, răspunse în cele din urmă, fără grabă. În mod normal, aş spune că asta e o legendă populară, o superstiţie născută
din amintirile despre un tiran sângeros. Dar bizar e faptul că mama este absolut convinsă de acelaşi lucru.
— Mama ta?
— Da. Ţi-am spus, s-a născut la ţară, aşa că are dreptul să fie superstiţioasă, deşi probabil că, în comparaţie cu părinţii ei, crede mai puţin în asemenea legende. Dar un eminent profesor din Occident?!
În ciuda drumului pe care pornise, Helen era de fapt antropolog, aşa că m-a uimit capacitatea cu care inteligenţa ei ascuţită s-a putut detaşa de ceea ce însemna pentru ea în acel moment interesul personal.
— Domnişoară Rossi, am intervenit eu, brusc hotărât. Sunt convins că vei dori să examinezi singură întreaga situaţie. De ce să
nu citeşti scrisorile lui Rossi? Dar te avertizez, cu cea mai deplină
sinceritate, că toţi cei care au avut de-a face cu documentele lui în această privinţă s-au văzut supuşi unei ameninţări oarecare. Dacă
nu ţi-e teamă, citeşte-le. Vom economisi astfel timp, şi eu voi fi scutit de încercarea de a te convinge că povestea pe care ţi-am spus-o e adevărată.
— Vom economisi timp? Dar ce planuri ai dumneata pentru timpul meu?!
Eram prea disperat pentru a mă mai simţi ofensat.
— În orice caz, vei citi aceste scrisori cu un ochi mai avizat decât al meu.
Păru să cumpănească propunerea mea, cu bărbia sprijinită în pumn.
— Bine, replică în cele din urmă. M-ai atins la punctul sensibil.
