Fireşte că nu rezist tentaţiei de a afla mai multe despre tata Rossi,
— 175 —
mai cu seamă dacă asta-mi dă un avantaj faţă de el. Dar dacă, după
ce voi citi, mi se va părea că e pur şi simplu scrântit, te previn că nu voi avea gânduri prea plăcute la adresa dumitale. Înseamnă că aşa mi-a fost norocul, să-l văd închis într-un spital de nebuni înainte de a avea prilejul să-l chinuiesc şi eu puţin.
Şi îmi aruncă un surâs ce semăna a cu totul altceva. I-am ignorat însă grimasa şi ultima remarcă, forţându-mă să nu-i privesc caninii, deşi vedeam deja cât se poate de clar că nu erau mai lungi decât ceilalţi dinţi. Înainte de a încheia însă discuţia, trebuia să mai abordez o problemă.
— Îmi pare rău, dar nu am scrisorile la mine. Mi-a fost teamă să
le iau de acasă astăzi.
În realitate, îmi fusese frică să le las în apartament, aşa că le aveam în servietă, dar naiba să mă ia – literal, poate – dacă aveam de gând să le scot aici, în mijlocul localului. Mai ştii dacă nu putea fi cineva prin apropiere, pândind – amici de-ai bibliotecarului slinos, de pildă? Şi mai aveam un motiv, pe care trebuia să-l testez, chiar dacă inima mi se strângea gândindu-mă la el. Trebuia să mă asigur că Helen Rossi, oricine ar fi fost ea, nu se afla de aceeaşi parte a baricadei cu… Ei bine, nu era oare posibil ca duşmanul duşmanului ei să-i fie deja prieten?
— Trebuie să mă duc acasă şi să le iau, am adăugat. Şi am să te rog să le citeşti în prezenţa mea; sunt fragile şi nepreţuite pentru mine.
— Bine, replică ea rece. Ne putem întâlni mâine după-amiază?
— E prea târziu. Aş vrea să le vezi imediat. Regret, ştiu că sună
ciudat, dar, odată ce le vei citi, vei înţelege de ce mă grăbesc aşa.
Helen ridică din umeri.
— Dacă n-o să dureze prea mult…
— N-o să dureze. Ne putem întâlni… la biserica Saint Mary?
Testul ăsta, cel puţin, aveam să-l pun în aplicare cu o meticulozitate de care Rossi ar fi fost mândru. Helen continua să mă
— 176 —
privească neclintită, fără nicio tresărire, fără ca nimic să se schimbe în expresia ei dură şi ironică.
— E pe Elm Street, am adăugat, la două blocuri de…
— Ştiu unde este, mă întrerupse ea, luându-şi mănuşile de pe masă şi punându-şi-le cu gesturi studiate. Apoi îşi înnodă eşarfa albastră, ca un şirag de lapislazuli la gâtul ei. La ce oră?
— Dă-mi treizeci de minute pentru a ajunge acasă, şi ne vom întâlni acolo.
— La biserică. Bine. O să mă opresc întâi la bibliotecă, pentru un articol de care am nevoie. Te rog să nu întârzii; am multe de făcut.
Şi îşi întoarse spre mine spatele zvelt şi puternic, în haina neagră, îndreptându-se spre uşă. Abia atunci mi-am dat seama că, nu ştiu cum, plătise ea şi cafeaua mea.
— 177 —
Capitolul 20
Biserica Saint Mary era un delicat şi plăcut exemplu al arhitecturii victoriene, aflat la marginea celui mai vechi sector al campusului. Am trecut de sute de ori pe lângă ea fără a intra, dar acum mi se părea că o bisericuţă catolică este cum nu se poate mai potrivită pentru toate acele orori. Nu avea oare catolicismul de-a face zi de zi cu trupul şi sângele înviate din morţi? Nu era el un veritabil expert în superstiţii? Într-un fel, mă îndoiam că micile lăcaşe protestante existente la tot pasul în campus îmi puteau fi de vreun folos; nu păreau tocmai potrivite pentru a lupta cu morţii vii.
Eram, de fapt, sigur că bisericile acelea mari, pătrăţoase, ale puritanilor ar fi complet neajutorate în faţa unui vampir european.
Prăjirea pe rug a vrăjitoarelor părea ceva mai adecvat pentru ele –
ceva mărunt, limitat la împrejurimile apropiate. Desigur, eu aveam să ajung la Saint Mary cu mult înaintea invitatei mele. Oare va veni totuşi? Asta era, de fapt, prima jumătate a testului.
Biserica era deschisă, din fericire, iar interiorul său întunecat mirosea a ceară şi a praf. Două doamne în vârstă, cu pălării ornate cu flori artificiale, aranjau câteva fire de flori – de data aceasta naturale –, în faţa altarului sculptat. Am intrat, simţindu-mă
oarecum nelalocul meu, şi m-am aşezat pe un scaun în spate, astfel încât să pot vedea uşile fără a fi însă zărit imediat de cei care intră.
Am avut mult de aşteptat, dar liniştea înconjurătoare şi conversaţia în şoaptă a celor două doamne m-au alinat puţin. Pentru prima dată
după acea noapte nedormită, am început să mă simt obosit. În cele din urmă uşa se deschise. Helen Rossi se opri o clipă în prag, aruncă
întâi o privire înapoi şi intră.
Razele soarelui filtrate prin ferestrele laterale aruncau pete mov şi turcoaz pe hainele ei. Am văzut-o privind în jurul intrării şi, pentru că nu zări pe nimeni, înaintând câţiva paşi. Am pândit orice semn de reticenţă, de încrâncenare sau de paloare vizibilă pe chipul
— 178 —
ei – orice care să arate o cât de mică alergie la eternul inamic al lui Dracula, biserica. Dar poate că o biată relicvă victoriană nu avea puterea să respingă forţele întunericului, mi-am spus încă
neconvins. Lăcaşul părea a exercita însă un anume efect asupra ei, fiindcă, după o clipă, Helen se apropie, urmată de culorile vitraliilor, de micul bazin cu apă sfinţită. Cu un vag sentiment de ruşine, am văzut-o scoţându-şi mănuşile, cufundând o mână în bazin şi apoi atingându-şi fruntea. Fusese un gest calm, lejer, iar figura ei – de unde o zăream eu – avea un aer grav. Ei bine, o făcusem pentru Rossi! Iar acum puteam fi absolut sigur că Helen nu era o vrykolakas, oricât de sinistră şi de dură putea fi uneori înfăţişarea ei.
Înaintă pe culoar şi apoi se trase uşor înapoi, văzându-mă că mă
ridic.
