— Oh, nu, nu. Probabil că am făcut o greşeală.
— Doriţi ceva broşuri de-ale noastre?
— Oh, nu, răspunse el, trăgându-se înapoi. Nu, mulţumesc.
L-am văzut privind din nou în jur, apoi dispăru din raza mea vizuală, după care se auzi un bufnet sec – uşa închizându-se în urma lui. Am schiţat un semn din cap către Helen, iar ea răsuflă
uşurată, dar am mai aşteptat câteva minute acolo, uitându-ne unul la altul peste vasul de botez. Helen îşi plecă ochii prima, încruntată.
Ştiam că se întreba cum naiba intrase într-o asemenea situaţie şi ce însemna toată afacerea asta. Creştetul ei era negru şi lucios ca abanosul; astăzi nu purta pălărie.
— 184 —
— Pe tine te caută, am spus cu o voce joasă.
— Poate că te caută pe tine, replică ea, arătând plicul din mâna mea.
— Am o idee stranie. Poate că ştie unde e Rossi.
Helen se încruntă din nou.
— Nimic nu pare logic în chestia asta, aşa că, de ce nu?
— Nu te pot lăsa să te întorci la bibliotecă. Sau la cămin. Te va căuta şi într-un loc, şi-n celălalt.
— Să mă laşi?!
— Domnişoară Rossi, te rog! Vrei să fii următoarea persoană
dispărută?
Urmă o clipă de tăcere, după care mă întrebă:
— Şi cum ai de gând să mă protejezi?
În vocea ei se distingea o notă de batjocură, şi m-am gândit la copilăria ei, la fuga în Ungaria, încă în pântecele mamei ei, şi la cunoştinţele care i-au permis să călătorească până la celălalt capăt al lumii pentru o răzbunare academică. Dacă povestea pe care mi-o spusese era adevărată, fireşte.
— Am o idee. Ştiu că ţi se va părea… înjositor, dar m-aş simţi mai bine dacă ai vrea să-mi faci pe plac în privinţa asta. Am putea lua de aici, de la biserică, nişte… talismane. Am văzut-o ridicând din sprâncene, dar am continuat: Vom găsi noi ceva, lumânări, crucifixe sau altele, şi o să cumpărăm nişte usturoi în drum spre casă… spre apartamentul meu, vreau să spun… Sprâncenele i se ridicară şi mai mult. Adică, dacă accepţi să mă însoţeşti… şi aşa ar trebui să faci…
eu s-ar putea să plec într-o călătorie mâine, dar dumneata ai putea…
— Să dorm pe canapea?
Îşi pusese din nou mănuşile şi îşi încrucişă braţele la piept. Am simţit că roşesc.
— Nu te pot lăsa să te întorci la cămin ştiind că ai putea fi urmărită. Sau la bibliotecă, desigur. Şi mai avem multe de discutat,
— 185 —
cred. Aş vrea să ştiu de ce ai spus că mama dumitale…
— Putem vorbi acum şi aici, replică ea pe un ton rece. Cât despre bibliotecar, mă îndoiesc că mă va putea urmări până la cămin. Doar dacă…
Privind-o, m-am întrebat dacă avea cumva o gropiţă într-o parte a bărbiei sau era doar o urmă de sarcasm. Dar, înainte de a găsi răspunsul, Helen a continuat:
— Doar dacă nu se transformă într-un liliac. Vezi tu, supraveghetoarea nu acceptă vampiri în camerele noastre. Sau bărbaţi, fiindcă tot a venit vorba. În plus, sper că mă va urmări până
la bibliotecă.
— Speri?
— Ştiu că n-ar vorbi cu noi aici, în biserică. Probabil că ne aşteaptă afară. Eu am o mică răfuială cu el – da, Helen avea o engleză extraordinară! –, fiindcă încearcă să-mi limiteze drepturile de consultare a cărţilor, iar dumneata crezi că ar putea deţine informaţii despre ta… despre profesorul Rossi. Şi atunci, de ce să
nu-l lăsăm să ne urmărească? Putem discuta despre mama pe drum.
Probabil că aveam o expresie mai mult decât îndoielnică, fiindcă
izbucni deodată în râs, arătându-şi dinţii albi şi egali.
— N-o să sară la tine ziua-n amiaza mare, Paul!
— 186 —
Capitolul 21
Afară, lângă biserică, nu se zărea nici urmă de bibliotecar. Am plecat spre bibliotecă – inima îmi bătea puternic în piept, dar Helen părea calmă şi detaşată –, având în buzunar două crucifixe din vestibulul bisericii („Luaţi unul, lăsaţi 25 de cenţi!”). Spre dezamăgirea mea, Helen n-a mai pomenit de mama ei. Aveam impresia că accepta să coopereze temporar cu nebunia mea şi că va dispărea odată ce vom ajunge la bibliotecă, dar încă o dată m-a surprins.
— E în spatele nostru, mi-a spus cu voce joasă, la vreo două străzi de biserică. L-am văzut când am dat colţul. Nu te uita în urmă!
