— Cu profesorul… care? Nu ştiu ce vrei să spui, ripostă
bibliotecarul.
— Dar ştii unde e?
— Tânără domnişoară, n-am idee despre ce vorbeşti. Dar îţi cer să înapoiezi aceste cărţi, pentru care biblioteca are alte planuri; altfel, cariera dumitale academică va avea de suferit.
— Cariera mea?! În niciun caz nu pot înapoia acum aceste cărţi.
Am o lucrare importantă pe care trebuie s-o scriu pe baza lor.
— Atunci va trebui să te oblig să le înapoiezi. Unde sunt?
Am auzit paşi, ca şi cum Helen s-ar fi îndepărtat. Eram pe punctul de a mă repezi pe la capătul raftului, să-l pocnesc pe individ cu un tom al abaţiilor cisterciene, când Helen jucă, brusc, o carte nouă.
— Uite ce-i, am auzit-o rostind. Dacă tu îmi spui ceva despre profesorul Rossi, poate că-ţi voi dezvălui şi eu un mic amănunt. O
hartă pe care am văzut-o de curând.
Stomacul mi s-a prăbuşit parcă de la înălţimea celor şapte etaje.
Harta?! Ce era în mintea lui Helen?! De ce dădea la iveală o informaţie atât de importantă? Harta ar putea fi cel mai periculos document de care dispunem, dacă Rossi i-a intuit clar semnificaţia.
De care dispun, m-am corectat singur. Oare Helen juca pe două
fronturi? Dintr-odată însă am înţeles: voia să folosească harta pentru a ajunge la Rossi, pentru a-şi finaliza cercetările, pentru a afla de la mine tot ce-mi dezvăluise el, şi apoi să-şi publice lucrarea.
Toate aceste idei mi-au venit deodată în minte, într-o fracţiune de secundă, fiindcă în următoarea l-am auzit pe bibliotecar mugind:
— Harta! Ai harta lui Rossi! Am să te ucid pentru ea!
— 190 —
A urmat un icnet de surpriză al lui Helen, apoi un ţipăt şi un bufnet.
— Lasă aia jos! urlă bibliotecarul.
Picioarele mele parcă nici n-au atins solul când m-am năpustit asupra lui. Căpăţâna lui îngustă izbi podeaua cu un pocnet care îmi zgudui şi mie creierii în cap. Helen se ghemui lângă mine. Ţinea în mână crucifixul de douăzeci şi cinci de cenţi luat de la biserică şi-l îndreptă spre el în vreme ce insul se zbătea sub mine şi spumega.
Bibliotecarul era slab, şi, timp de câteva minute, am izbutit să-l ţin la podea – un veritabil noroc pentru mine, dat fiind că în ultimii trei ani îmi petrecusem timpul răsfoind documente olandeze, nu ridicând greutăţi. Aproape că îmi scăpa din strânsoare, aşa că mi-am proptit un genunchi în picioarele lui.
— Rossi! zbieră el. Nu e drept! Eu trebuia să mă duc în locul lui, era rândul meu! Dă-mi harta! Am aşteptat atât de mult! Douăzeci de ani de cercetări pentru asta!
Şi începu să hohotească, un plâns urât, jalnic. În vreme ce capul i se bălăngănea înainte şi-napoi, am văzut cele două mici răni de lângă gulerul cămăşii, două puncte deja cicatrizate. Mi-am ţinut mâinile cât mai departe de ele.
— Unde-i Rossi? am strigat. Spune-mi imediat unde e! I-ai făcut vreun rău?
Helen apropie şi mai mult crucifixul, iar el îşi întoarse faţa, zvârcolindu-se sub genunchii mei. Mi s-a părut uluitor, chiar şi în aceste momente, efectul pe care-l avea acel simbol asupra creaturii.
Să fi fost rodul filmelor hollywoodiene, al superstiţiei sau al istoriei?
M-am întrebat cum de intrase în biserică; e drept totuşi că stătuse departe de altar şi de capele şi se ferise chiar şi de femeia care aranja florile.
— Nu m-am atins de el! Nu ştiu nimic despre asta!
— Oh, ba da, ştii! exclamă Helen, apropiindu-se mai mult.
Expresia de pe chipul ei era aprigă, dar se albise la faţă, şi am
— 191 —
observat că îşi ţinea mâna liberă în jurul gâtului.
— Helen!
Nu mi-am dat seama când i-am strigat numele, dar îmi făcu semn că nu-i nimic, ochii ei continuând să-l ţintuiască pe bibliotecar.
— Unde e Rossi? Ce anume ai aşteptat atâţia ani? Am să-ţi lipesc crucea asta de faţă, ameninţă ea, văzând cum individul se trage şi mai înapoi.
— Nu! urlă el. O să-ţi spun. Rossi n-a vrut să plece. Eu voiam să
mă duc. Nu e drept! L-a luat pe Rossi în locul meu! L-a luat cu forţa.
Eu m-aş fi dus de bunăvoie să-l ajut, să-l servesc, să clasific…
Dar tăcu brusc.
— Ce? I-am mai izbit o dată capul de podea, ca să ştim cum stăm, şi mi-am reluat tirul întrebărilor: Cine l-a luat pe Rossi? Îl ţii prizonier undeva?