Helen împinse crucea până sub nasul lui, şi bibliotecarul începu din nou să hohotească.
— Stăpânul meu.
Alături de mine, Helen sughiţă şi se lăsă brusc pe călcâie, ferindu-se parcă involuntar de impactul cuvintelor auzite.
— Cine e stăpânul tău? Unde l-a dus pe Rossi?
Ochii lui ardeau frenetic. Era o privelişte incredibilă – chipul acela schimonosit, ascunzând un înţeles teribil.
— Acolo unde eu ar fi trebuit să pot ajunge! La mormânt!
Poate că strânsoarea mea a slăbit sau poate că mărturisirea i-a sporit puterile – din cauza terorii, mi-am dat seama ceva mai târziu
– , dar, indiferent de cauză, a izbutit deodată să-şi elibereze o mână, s-a rostogolit aidoma unui scorpion şi mi-a răsucit încheietura cu care-i pironisem umărul. Durerea a fost insuportabilă, şi mi-am tras braţul înapoi cu un zvâcnet. Înainte de a-mi da seama ce se întâmplă, era deja departe, şi am luat-o la fugă după el pe scări, pe lângă grupul de studenţi, în jos. Dar viteza mi-era redusă de servieta pe care o strângeam încă în mână. Chiar din primele
— 192 —
momente mi-am dat seama că nu voiam să-i dau drumul. Sau să i-o arunc lui Helen. Îi spusese individului despre hartă. Era o trădătoare. Iar el o muşcase. Oare nu era şi ea contaminată acum?
Pentru prima şi ultima dată, am străbătut sala cea mare a bibliotecii în fugă, abia zărind figurile uimite care mă petreceau cu privirile, însă nu se vedea nici urmă de bibliotecar. Probabil că se ascunsese undeva în culise, în cine ştie ce încăpere sau nişă
rezervată exclusiv personalului. Am împins uşa grea, una dintre cele două uşi în stil gotic ce nu erau niciodată deschise complet. Şi m-am oprit brusc în prag. Lumina vie a după-amiezii m-a orbit, de parcă trăisem până atunci într-o lume subterană, pe un tărâm al liliecilor sau al şobolanilor. Pe stradă, câteva maşini se opriseră.
Traficul era întrerupt şi o fată în uniformă de chelneriţă începuse să
ţipe, arătând spre ceva. Alţi oameni strigau, şi doi bărbaţi au îngenuncheat lângă roata din faţă a uneia dintre maşinile oprite. De sub caroseria acesteia se vedeau ieşind picioarele bibliotecarului, răsucite într-un unghi imposibil. Un braţ îi era azvârlit peste cap.
Zăcea cu faţa în jos pe pavaj într-o mică baltă de sânge, adormit pentru vecie.
— 193 —
Capitolul 22
Tata n-ar fi vrut să mă ia cu el la Oxford. Avea să stea acolo şase zile, mi-a spus, şi nu trebuia să lipsesc de la şcoală atât de mult. Pe mine m-a surprins faptul că era dispus să mă lase acasă: nu mai făcuse aşa ceva de când descoperisem cartea aceea cu dragonul în mijloc. Oare avea de gând să-şi ia precauţii deosebite de această
dată? I-am atras atenţia că excursia pe ţărmul iugoslav durase aproape două săptămâni, iar pregătirea mea şcolară nu avusese deloc de suferit. El a replicat însă că întotdeauna educaţia trebuie să
se afle pe primul loc. La rândul meu, am argumentat că el îmi spusese de fiecare dată că una dintre cele mai bune forme de educaţie este călătoria şi că luna mai era cea mai plăcută pentru deplasări. I-am arătat ultimele note obţinute, toate excelente, şi o lucrare la istorie pe care profesorul scrisese: „Dovedeşti o extraordinară putere de pătrundere în natura studiilor istorice, mai cu seamă ţinând cont de vârsta ta” – un comentariu pe care l-am memorat şi îl repetam adesea înainte de a adormi, ca pe o mantră.
Tata ezită în mod vizibil, aşezându-şi cuţitul şi furculiţa în farfurie într-un mod care sugera nu sfârşitul felului întâi, ci o scurtă
pauză în cadrul cinei. Mi-a spus că îndatoririle pe care le avea îl vor împiedica de această dată să-mi arate împrejurimile pe îndelete şi că
nu voia să-mi strice primele impresii despre Oxford ţinându-mă
închisă într-o cameră de hotel. I-am explicat că preferam să stau închisă undeva la Oxford decât în casă cu doamna Clay. Ajunşi în acest punct al discuţiei, amândoi am coborât glasurile, deşi era seara ei liberă. În plus, am adăugat, eram destul de mare pentru a mă
plimba şi singură. Tata a replicat că nu era totuşi o idee foarte bună
să merg, fiindcă discuţiile se anunţau destul de tensionate. Şi pe lângă asta, s-ar putea să nu… Dar aici s-a oprit, iar eu am ştiut de ce.
Aşa cum eu nu-i puteam spune făţiş pentru ce voiam să merg la Oxford, nici el nu-şi putea dezvălui motivul pentru care ţinea să mă
— 194 —
convingă să n-o fac. Nu puteam recunoaşte în faţa lui că nu suportam să-l scap din ochi acum, când îl vedeam atât de obosit şi de împovărat, cu cearcăne vineţii. Iar el nu putea recunoaşte că era posibil să nu fie în siguranţă la Oxford şi că, în consecinţă, probabil nici eu nu voi fi. Urmă o tăcere scurtă, după care mă întrebă cu duioşie în glas ce avem la desert, iar eu am adus la masă budinca de orez cu stafide a doamnei Clay, pe care ne-o pregătea de fiecare dată, ca o compensaţie pentru faptul că se ducea la Centrul Britanic să vadă filme fără noi.
Îmi imaginasem Oxfordul tăcut şi înverzit, un fel de catedrală în aer liber, în care învăţaţi în veşminte medievale se preumblau alene, având alături câte un singur student, cu care discutau despre istorie, literatură sau teologie. Realitatea mi s-a părut şocant de vie şi de agitată: motociclete zgomotoase, maşini în viteză, ratând la centimetru studenţii în traversare, grupuri numeroase de turişti fotografiind troiţa ridicată pe trotuar, acolo unde doi episcopi fuseseră arşi pe rug cu patru sute de ani în urmă, cu mult înainte de a exista trotuarele. Învăţaţii şi învăţăceii deopotrivă purtau veşminte dezamăgitor de moderne, majoritatea pulovere de lână şi pantaloni din flanel în cazul profesorilor, blugi în cazul studenţilor.
Mi-am spus cu regret că, în vremea lui Rossi, cu patruzeci de ani înainte de sosirea noastră aici, lumea de la Oxford probabil că se îmbrăca măcar cu ceva mai multă demnitate.
Apoi am zărit primul colegiu care mi-a ieşit în cale, înălţându-se în lumina dimineţii dincolo de zidurile care îl înconjurau, şi alături de el forma aproape perfectă a Sălii Radcliffe, pe care am confundat-o iniţial cu un mic observator astronomic. Dincolo de el se ridicau turnurile unei biserici masive, iar strada era mărginită de un zid ce părea atât de vechi, încât şi lichenii crescuţi pe suprafaţa lui aveau un aer antic. Mă întrebam ce impresie am fi făcut noi dacă am fi apărut în faţa celor care vieţuiseră aici în zilele de glorie ale acelui
— 195 —
zid – eu în rochia scurtă, roşie, cu ciorapi albi croşetaţi, cu sacul meu de cărţi, iar tata în jacheta albastră şi pantalonii cenuşii, cu puloverul negru pe gât şi bereta de tweed, amândoi ducând în mână câte o valiză.
— Am ajuns, spuse tata şi, spre încântarea mea, se opri în faţa unei porţi în zid.
Era încuiată, dar am aşteptat până ce un student a venit şi, ţinând-o deschisă, ne-a permis să intrăm.
Tata urma să vorbească în cadrul unei conferinţe pe tema relaţiilor politice dintre Statele Unite şi Europa de Est, în plin dezgheţ la momentul respectiv. Evenimentul fiind găzduit de universitate, am fost invitaţi să stăm în locuinţa unuia dintre directorii colegiilor. Directorii, mi-a explicat tata, erau un fel de dictatori mărinimoşi care aveau grijă de studenţii fiecărui colegiu.
În vreme ce treceam pe sub arcada joasă, întunecoasă, intrând în curtea scăldată în lumină a universităţii, mi-am dat seama pentru prima dată că nu peste mult timp voi merge şi eu la un colegiu; mi-am încrucişat două degete pe cureaua sacului cu cărţi şi mi-am dorit în gând să ajung într-unul asemănător cu acesta.
La picioarele noastre se întindea o mare de dale din piatră uşor tocite, întrerupte ici şi colo de copaci umbroşi – arbori bătrâni, melancolici şi serioşi, uneori veghind o bancă. La poalele clădirii principale a colegiului se desenau un mic dreptunghi perfect de iarbă şi un bazinaş îngust cu apă. Era unul dintre cele mai vechi colegii de la Oxford, înzestrat de regele Edward al III-lea în anii 1200 şi completat mai târziu de arhitecţii elisabetani. Chiar şi peticul acela de gazon îngrijit tuns părea venerabil; cert este că n-am văzut pe nimeni călcând pe el.
Am ocolit iarba şi apa, am ajuns la cabina portarului şi de acolo la un şir de camere lipite de locuinţa directorului. Camerele făceau probabil parte din structura originală a colegiului, deşi era greu de spus la ce serviseră iniţial: erau joase, cu lambriuri închise la culoare
