bijuteriile arhitecturii engleze, splendidă şi ciudată, un uriaş depozit de cărţi. Deşi o latură a clădirii coboară până aproape în stradă, celelalte trei sunt înconjurate de o peluză vastă. Am intrat în linişte, deşi în mijlocul sălii circulare un grup de vizitatori părea cuprins de febra discuţiilor. Stephen mi-a arătat pe rând diversele elemente ale structurii, studiate la orice curs de arhitectură britanică şi menţionate în toate ghidurile turistice. Era un loc minunat şi emoţionant; privind în jurul meu fără a mă sătura, m-am gândit cât de ciudat e faptul că o asemenea clădire a fost aleasă pentru a găzdui o colecţie dedicată răului. În cele din urmă, Stephen m-a condus spre o scară şi am urcat la balcon.
— Vino aici, mi-a spus el şi mi-a făcut semn către o arcadă
decupată parcă direct în peretele de cărţi. Dincolo e o mică sală de lectură. Eu am fost înăuntru o singură dată, dar cred că acolo este păstrată colecţia despre vampiri.
Încăperea slab luminată era într-adevăr mică şi tăcută, ferită de vocile turiştilor de jos. Volume elegante se înghesuiau pe rafturi, cu coperte în culoarea caramelului şi fragile precum osul vechi. Printre ele, un craniu uman într-o casetă de sticlă şi alamă atesta natura morbidă a colecţiei. Sala era de fapt atât de mică, încât în mijlocul ei nu era loc decât pentru o singură masă de lectură, de care aproape că ne-am împiedicat când am intrat, pomenindu-ne nas în nas cu cel care stătea aşezat la ea, citind dintr-un volum şi luând notiţe în grabă pe un teanc de foi. Era un bărbat palid şi uscăţiv, cu ochii înfundaţi în cap, speriaţi şi surprinşi, dar totodată arzători şi concentraţi. Era tata.
— 201 —
Capitolul 23
În iureşul de ambulanţe, maşini ale poliţiei şi spectatori adunaţi să privească ridicarea trupului mort al bibliotecarului – începu tata să povestească –, am rămas încremenit câteva clipe. Era oribil, de neimaginat ca viaţa unui om – oricât de neplăcut sau demn de dispreţ ar fi fost el – să sfârşească atât de brusc, acolo în stradă, dar prima mea grijă a fost pentru Helen. Mulţimea se strângea repede, iar eu am început să alerg de colo-colo, căutând-o. Am răsuflat uşurat când m-a găsit ea, bătându-mă uşor pe umăr cu mâna ei înmănuşată. Era palidă, dar stăpână pe sine. Îşi înfăşurase strâns eşarfa în jurul gâtului, şi vederea ei m-a cutremurat.
— Am aşteptat câteva minute şi pe urmă am coborât şi eu scările, îmi spuse la adăpostul tumultului stradal. Vreau să-ţi mulţumesc că
mi-ai venit în ajutor. Omul acela era o brută. Ai fost cu adevărat curajos.
Am fost surprins văzând cât de blândă putea deveni expresia ei la o adică.
— De fapt, tu ai fost cea curajoasă. Şi te-a rănit, am răspuns cu voce joasă, încercând să nu gesticulez evident spre gâtul ei. Oare te-a…?
— Da.
Instinctiv, ne-am tras mai aproape unul de celălalt, pentru a nu putea fi auziţi de alţii.
— Când s-a aruncat asupra mea, m-a muşcat de gât. Pentru o clipă, buzele i-au tremurat, ca şi când ar fi fost gata să izbucnească
în plâns. Dar nu a supt mult sânge. N-a avut timp. Şi nu mă doare decât foarte puţin.
— Dar… am bâiguit, stupefiat.
— Nu cred că se va infecta. A sângerat nesemnificativ şi am închis rana cât de bine am putut.
— N-ar trebui să mergem la spital? am propus, dar am regretat
— 202 —
imediat, văzând privirea pe care mi-a aruncat-o. Sau putem trata noi muşcătura în vreun fel?
Cred că mă gândeam la îndepărtarea veninului, aşa cum se procedează în cazul muşcăturilor de şerpi. Durerea de pe chipul ei mi-a strâns deodată inima în piept. Apoi mi-am amintit că trădase secretul hărţii.
— Dar de ce ai…
— Ştiu că te miră faptul, mă întrerupse ea în grabă. Dar nu mi-a venit în minte altă momeală, şi voiam să văd reacţia creaturii. Nu i-aş fi dat nici harta, nici alte informaţii. Serios.
Am studiat-o suspicios. Figura ei era serioasă, colţurile gurii fiind îndreptate în jos, într-o linie strânsă.
— Nu?
— Pe cuvântul meu. Şi, în plus – aici surâsul ei sarcastic corectă
acea linie dură a buzelor –, nu obişnuiesc să dau altora ceea ce pot folosi eu însămi, nu-i aşa?
Trebuia să mă declar mulţumit cu atât, însă ceva în expresia ei mi-a domolit temerile.
— Reacţia lui a fost una extrem de interesantă, nu crezi?
Helen încuviinţă.
— A spus că lui ar fi trebuit să i se permită să meargă la mormânt şi că Rossi a fost dus acolo de cineva. E teribil de ciudat, dar părea să ştie într-adevăr ceva despre situaţia ta… îndrumătorului tău. Eu una nu pot crede în chestia asta cu Drakulya, dar e posibil ca vreo grupare ocultă bizară să-l fi răpit pe profesorul Rossi.
A fost rândul meu să încuviinţez, deşi eu eram mai încrezător decât ea.
— Şi acum, ce vei face? m-a întrebat Helen cu o detaşare ce mi s-a părut curioasă.
Răspunsul mi-a ieşit de pe buze înainte de a apuca să mă gândesc la el.
— Mă duc la Istanbul. Sunt convins că există acolo cel puţin un
— 203 —
document pe care Rossi n-a avut prilejul să-l cerceteze şi care ar putea conţine informaţii despre mormânt, poate chiar despre mormântul lui Dracula de pe lacul Snagov.
Ea începu să râdă.
— Dar de ce să nu faci o plăcută excursie în ţara mea natală, România? Te-ai putea duce la castelul lui Dracula cu un par de argint în buzunar sau chiar să-l vizitezi pe el, la Snagov! Am auzit că e un loc drăguţ pentru un picnic.
— Uite ce-i, am replicat iritat. Ştiu că toate astea sunt ciudate, dar trebuie neapărat să urmez orice pistă care ar putea elucida dispariţia lui Rossi. Şi ştii foarte bine că un cetăţean american nu poate trece pur şi simplu dincolo de Cortina de Fier pentru a căuta pe cineva. Loialitatea mea probabil că a mişcat-o şi i-a stârnit un sentiment de jenă, fiindcă n-a spus nimic, aşa că am continuat: Aş
