— 207 —
Capitolul 24
Tata a găsit nişte scuze interesante pentru faptul că, în loc să se afle la întrevederea sa, cerceta colecţia despre vampiri de la Oxford.
Întrunirea fusese anulată, mi-a spus, strângându-i mâna lui Stephen Barley. Apoi adăugă că venise aici într-o mai veche vânătoare… Dar se opri, muşcându-şi buzele, şi încercă o altă explicaţie: căutase un loc liniştit şi ferit (asta o puteam crede). Satisfacţia lui pentru prezenţa lui Stephen, pentru vitalitatea lui caldă, sănătoasă şi cât se poate de materială era aproape palpabilă. La urma urmei, ce mi-ar fi putut spune, dacă l-aş fi surprins aici singură? Cum mi-ar fi putut explica de ce studia volumul aflat în mâinile lui? Sau cum l-ar fi putut închide cu un gest simplu, ca din întâmplare, ca să nu-l văd?
Încercă să-l închidă acum, dar era prea târziu; remarcasem deja titlul unui capitol pe una dintre paginile acelea groase şi îngălbenite de vreme: Vampires de Provence et des Pyrénées.
N-am dormit bine în noaptea aceea, în patul cu baldachin din locuinţa directorului, trezindu-mă adesea din vise stranii. La un moment dat am zărit un fir de lumină pe sub uşa băii ce făcea legătura între camera mea şi cea a tatălui meu şi m-am simţit mai liniştită. Alteori însă, faptul că el nu dormea, că era treaz dincolo de uşa aceea îmi alunga şi mie somnul. Spre dimineaţă, când cerul de dincolo de ferestre a început să capete o nuanţă cenuşie, m-am trezit din nou şi n-am mai adormit.
De data aceasta, liniştea fusese cea care îmi alungase somnul.
Totul în jur era mult prea tăcut: conturul vag al copacilor în curte (m-am uitat printre perdele), dulapul uriaş de lângă pat şi, în primul rând, camera de alături, a tatălui meu. Nu m-aş fi aşteptat să
fie deja treaz la ora aceea; probabil că dormea, poate sforăind puţin, dacă stătea cu faţa în sus, încercând să alunge astfel problemele zilei precedente şi să le amâne în acelaşi timp pe cele ale discuţiilor şi
— 208 —
seminariilor ce urmau să se desfăşoare azi. De obicei, în cursul călătoriilor împreună, îmi ciocănea uşor la uşă după ce mă trezeam
– o invitaţie la o scurtă plimbare în doi înainte de micul dejun.
În această dimineaţă însă, liniştea mi s-a părut copleşitoare fără
un motiv aparent, aşa că am coborât din patul înalt, m-am îmbrăcat şi mi-am aruncat un prosop pe umăr. Voiam să mă spăl în chiuveta de la baie şi să ascult între timp răsuflarea egală a tatălui meu. Am ciocănit uşor la uşă, să mă asigur că nu era înăuntru. Liniştea mi s-a părut şi mai adâncă odată ce m-am văzut în faţa oglinzii. Mi-am lipit urechea de uşa lui. În mod cert, dormea dus. Ştiam că ar fi fost o răutate din partea mea să-i întrerup odihna cu greu dobândită, însă un fior de panică începuse deja să mi se strecoare în suflet. Nu se auzea nimic de dincolo de uşă. Ani de zile, intimitatea fiecăruia dintre noi fusese sfântă pentru celălalt, dar acum, în lumina cenuşie a dimineţii, am apăsat uşor pe clanţă.
Draperiile grele din dormitorul lui erau trase, aşa că am avut nevoie de câteva secunde de acomodare pentru a identifica în întuneric conturul mobilelor şi al tablourilor de pe pereţi. Liniştea îmi ridicase uşor părul pe ceafă. Am făcut un pas spre pat şi l-am strigat. Dar lângă mine aşternuturile erau netede, neatinse, întunecate în noapte. Dormitorul era gol. Am dat drumul cu zgomot aerului pe care-l reţinusem în piept. Tata ieşise şi acum se plimba probabil singur, dorind puţină singurătate şi timp de reflecţie. Dar ceva m-a îndemnat să aprind veioza de lângă pat şi să privesc în jur cu atenţie. În cercul de lumină creat, am văzut un bilet adresat mie, iar pe el două obiecte care m-au luat prin surprindere: un mic crucifix din argint pe un lanţ solid şi o căpăţână de usturoi.
Realitatea lor brută mi-a strâns stomacul ca un pumn înainte de a apuca să citesc cuvintele mesajului.
Draga mea fiică,
Regret nespus această situaţie neaşteptată, dar trebuie să plec pentru o
— 209 —
nouă problemă care s-a ivit şi n-am vrut să te trezesc în cursul nopţii. Spercă voi lipsi doar câteva zile. Am aranjat cu master James să ajungi cu bineacasă în compania tânărului tău prieten, Stephen Barley. I se va permite să
lipsească de la cursuri timp de două zile şi te va conduce la Amsterdam înaceastă seară. Aş fi vrut ca doamna Clay să vină să te ia, dar sora ei s-aîmbolnăvit, aşa că a fost nevoită să plece din nou la Liverpool. Va încercasă ajungă şi ea acasă diseară. În orice caz, va avea cine să aibă grijă de tine,şi am încredere că şi tu vei face acelaşi lucru. Nu-ţi face griji în privinţaabsenţei mele. Este o problemă confidenţială, dar mă voi întoarce acasă câtpot de repede şi îţi voi explica atunci. Între timp, te rog din suflet să porţitot timpul crucifixul şi să pui câte puţin usturoi în fiecare buzunar. Ştii că
niciodată nu am vrut să-ţi impun anumite superstiţii sau idei religioase, şirămân acelaşi ferm sceptic în ambele domenii. Dar în privinţa răuluitrebuie să luptăm pe cât posibil cu mijloacele lui, iar tu cunoşti deja bine înce constau ele. Te implor din sufletul meu de tată să nu-mi ignori acestedorinţe.
Biletul era semnat cu dragoste, dar mi-am dat seama că fusese scris în grabă. Inima îmi bătea nebuneşte. Mi-am pus repede la gât lanţul cu crucifixul şi am împărţit usturoiul în buzunarele rochiei.
Tipic pentru tata, mi-am spus privind în jur dormitorul gol, să-şi strângă patul cu grijă chiar şi dacă se grăbise atât de tare să plece pe nesimţite. Dar de ce această grabă? Nu putea fi vorba despre o simplă misiune diplomatică; mi-ar fi spus dacă aşa ar fi stat lucrurile. Ştiam că era adesea nevoit să răspundă unor urgenţe profesionale; plecase şi alteori pe neaşteptate, chemat de o criză în celălalt capăt al continentului, dar de fiecare dată îmi spusese unde se duce. De această dată însă, era clar că nu fusese solicitat în interes de serviciu. În plus, săptămâna aceasta trebuia să fie aici, la Oxford, susţinând conferinţe şi participând la întruniri, iar tata nu era omul care să nu-şi respecte obligaţiile.
Nu, plecarea lui avea în mod cert legătură cu oboseala aceea
— 210 —
vizibilă la el în ultima vreme, şi mi-am dat seama că în tot acest timp mă temusem de un asemenea deznodământ. Apoi să nu uităm de scena de ieri, din Sala Radcliffe, când l-am găsit cufundat în…
Dar ce citea, de fapt? Şi unde, unde plecase? Fără mine! Pentru prima dată de când îmi puteam aminti, în toţi aceşti ani în care tata mă ferise de singurătatea unei vieţi fără mamă, fără fraţi sau surori, fără o casă stabilă, în toţi aceşti ani în care îmi fusese deopotrivă tată
şi mamă – pentru prima dată mă simţeam acum ca o orfană.
Directorul s-a arătat foarte amabil când am apărut la uşa lui cu bagajele strânse şi pelerina de ploaie pe braţ. I-am explicat că eram perfect capabilă să călătoresc singură, că-i eram recunoscătoare pentru oferta de a-mi recomanda pe cineva care să mă conducă
până acasă, peste Canalul Mânecii, şi că nu-i voi uita niciodată
amabilitatea. Spunând aceste lucruri, am simţit deodată o mică
înţepătură, un fior slab, dar distinct, de dezamăgire, gândindu-mă
cât de plăcut ar fi fost să călătoresc o zi întreagă alături de Stephen Barley, să-l văd surâzându-mi în vagonul de tren de pe bancheta din faţă. Dar trebuia să refuz. Am repetat că voi fi acasă în siguranţă
în doar câteva ore, alungându-mi imaginea apărută brusc în minte a bazinaşului de marmură roşie în care susura apa, temându-mă că
omul acesta drăguţ şi surâzător mi-ar putea citi gândurile. Voi ajunge acasă repede şi îi voi telefona, pentru a-l asigura că am călătorit cu bine. Şi pe urmă – am adăugat cu o şi mai mare făţărnicie –, tata va veni şi el în numai câteva zile.
Master James era sigur că pot călători foarte bine singură; păream o fată independentă, fireşte. Însă – adăugă el cu un zâmbet chiar mai amabil – nu-şi putea nesocoti promisiunea făcută unui vechi prieten. Ştia că sunt cea mai de preţ comoară a tatălui meu, şi nu mă
putea „expedia” fără o protecţie corespunzătoare. Trebuia să înţeleg că n-o făcea atât pentru mine, cât pentru tata, aşa că mă ruga să-l înţeleg. Stephen Barley şi-a făcut apariţia înainte de a mai avea timp
— 211 —
să spun ceva şi, în orice caz, înainte de a realiza implicaţiile câtorva dintre cuvintele auzite – şi anume că directorul şi tata erau vechi prieteni, când eu crezusem că se cunoscuseră abia cu două zile în urmă. Dar n-am mai avut timp pentru astfel de reflecţii; Stephen era acolo, părându-mi un vechi prieten, cu o geantă de drum în mână şi cu haina pe braţ. Nu puteam spune că eram nemulţumită văzându-l. Îmi părea rău pentru ocolul pe care voi fi nevoită să-l fac, însă nu din cale-afară. La urma urmei, cum să nu mă încălzească surâsul lui larg şi exclamaţia: „Uite-aşa m-ai scutit de două zile de muncă!”
