— În ce fază e luna acum? am întrebat dintr-o suflare, dar Barley nu ştia.
În restul articolului nu mai apărea nicio menţiune a Mănăstirii Saint-Matthieu; pe celelalte pagini era rezumat un document provenit de la o biserică din Perpignan care consemna tulburările stârnite în 1428 printre oile şi caprele din regiune; nu se înţelegea dacă autorul considera că vinovaţi pentru tulburări erau vampirii sau hoţii de oi.
— Ciudată chestie, comentă Barley. Asta citeşte familia ta în timpul liber? Vrei cumva să afli şi despre vampirii din Cipru?
Nimic altceva în carte nu mai părea relevant pentru obiectivul meu şi, când Barley şi-a privit din nou ceasul, m-am depărtat cu tristeţe de ispititorul raft cu volume.
— Ei bine, a fost vesel, spuse în vreme ce coboram scara. Eşti o fată neobişnuită, nu-i aşa?
Nu eram sigură ce voia să spună prin asta, dar speram că era un compliment.
— 215 —
În tren, Barley mi-a povestit despre colegii lui – o mână de trăsniţi şi aiuriţi –, apoi mi-a luat bagajul şi m-a însoţit pe feribot, peste apele cenuşii ale Canalului. Era o zi senină, însă rece, şi ne-am găsit loc pe scaunele de plastic din interior, la adăpost de vânt.
— N-apuc să dorm prea mult în timpul şcolii, mă înştiinţă Barley şi aţipi prompt, cu umărul sprijinit de jacheta făcută sul.
Faptul că el dormită timp de două ore nu m-a deranjat, fiindcă
aveam multe lucruri la care să mă gândesc, unele de natură practică, altele intelectuale. Cea mai stringentă nu era însă una de esenţă
istorică, ci foarte pragmatică: doamna Clay. Avea să mă aştepte neîndoielnic în holul casei din Amsterdam, plină de îngrijorare pentru mine şi pentru tata. Prezenţa ei mă va obliga să rămân în casă cel puţin pe timpul nopţii, iar a doua zi, dacă nu aveam să-mi fac apariţia imediat după ore, îmi va lua urma ca o haită întreagă de lupi, probabil cu jumătate din poliţia oraşului drept companie. Şi, în plus, mai era şi Barley. I-am privit faţa adormită pe bancheta de vizavi; sforăia uşor, cu nasul în jachetă. Mâine-dimineaţă, când eu voi pleca spre şcoală, el se va îmbarca înapoi pe feribot şi va trebui să fiu cu ochii în patru ca să nu mă întâlnesc cu el pe drum.
Doamna Clay era într-adevăr acasă când am ajuns noi. Barley rămase alături de mine în prag, până ce mi-am găsit cheile, privind şi admirând canalele şi vechile clădiri comerciale, cu exclamaţii de genul: „Excelent! Toate aceste chipuri rembrandtiene în jurul nostru, pe stradă!” Când doamna Clay deschise brusc uşa şi mă
trase înăuntru, Barley aproape că nu reuşi să intre după mine, şi am fost uşurată văzând că bunele lui maniere ies imediat la iveală. În vreme ce au dispărut amândoi în bucătărie pentru a-l suna pe master James, am luat-o la fugă pe scări, spunând că vreau să mă
spăl pe faţă. De fapt – şi gândul mi-a accelerat bătăile inimii –, intenţionam să pătrund fără întârziere în fortăreaţa tatei. Aveam să
mă gândesc mai târziu la ce le voi spune doamnei Clay şi lui Barley;
— 216 —
acum trebuia să găsesc ceea ce eram convinsă că se afla ascuns acolo.
Casa în care locuiam, construită în 1620, avea trei dormitoare la etaj, încăperi cu lambriuri întunecate pe care tata le îndrăgea nespus fiindcă – susţinea el – i se părea că îi găzduiesc încă pe acei primi locatari, oameni simpli şi muncitori. Camera lui era cea mai mare, decorată cu un admirabil mobilier tipic olandez. Acestuia, tata îi adăugase un covor turcesc şi cuverturi de aceeaşi provenienţă, o schiţă de van Gogh şi douăsprezece platouri din aramă de la o gospodărie agricolă din Franţa, în care se reflectau licăririle canalului de sub fereastră. Mi-am dat seama acum ce încăpere deosebită era aceasta, nu atât prin etalarea de gusturi eclectice, cât mai degrabă prin simplitatea sa monastică. Nu se afla aici nici măcar o carte; toate aparţineau domeniului bibliotecii, de la parter.
Niciun obiect vestimentar nu atârna vreodată pe spătarul scaunului de secol XVII; niciun ziar nu profana tăblia imaculată a biroului. Nu exista telefon şi nici măcar un ceas; tata se trezea de la sine la primele ore ale dimineţii. Era pur şi simplu un spaţiu destinat vieţii banale, o cameră în care să dormi, să te trezeşti şi poate să rosteşti uneori o rugăciune, aşa cum fusese iniţial, pentru primii ei locatari –
deşi nu ştiam dacă acum mai răsunau între zidurile ei cuvintele vreunei rugăciuni. Îmi plăcea această încăpere, dar intram rareori în ea.
Acum m-am strecurat înăuntru pe furiş, ca un hoţ, am închis uşa şi am deschis biroul. Mă simţeam îngrozitor, de parcă aş fi profanat un mormânt, dar am continuat să scotocesc, căutând în fiece ungher, scormonind în fiece sertar, având grijă să aşez totul la loc –
scrisori de la prietenii lui, stilouri elegante, carneţelul cu monogramă. În sfârşit, am dat peste un pacheţel sigilat. L-am desfăcut fără ruşine şi am găsit înăuntru câteva rânduri destinate mie, care mă atenţionau să citesc scrisorile incluse doar în cazul unei dispariţii neaşteptate sau de lungă durată a tatălui meu. Deci asta îl
— 217 —
văzusem scriind seară de seară şi acoperind cu braţul când mă
apropiam! Am înşfăcat pachetul, am închis biroul şi am plecat cu comoara în camera mea, atentă să aud paşii doamnei Clay, dacă ar fi urcat scările.
Pachetul conţinea o serie de scrisori, fiecare împăturită şi închisă
într-un plic pe care era scris numele meu şi adresa noastră de acasă, pregătite parcă pentru a fi expediate una câte una, pe rând, de undeva din alt oraş. Având grijă să nu le schimb ordinea – da, învăţam repede –, am deschis-o pe prima. Era datată cu şase luni în urmă şi începea cu ceea ce mi s-a părut a fi un strigăt din inimă.
„Draga mea fiică” – literele scrise de mână îmi tremurau în faţa ochilor – „Dacă citeşti aceste rânduri, iartă-mă. Am plecat în căutarea mamei tale.”
— 218 —
Partea a doua
În ce loc ajunsesem, şi printre ce fel de oameni? În ce aventură sinistră
mă aruncasem?… Mi-am frecat ochii şi m-am ciupit, pentru a mă
convinge că sunt treaz. Totul părea un coşmar oribil şi mă aşteptam să mă
trezesc deodată şi să mă pomenesc acasă, învăluit în lumina zorilorpătrunsă prin fereastră, aşa cum se întâmpla când şi când, după o zi demuncă îndârjită. Dar carnea îmi răspunse la test şi ochii nu s-au lăsatînşelaţi. Eram într-adevăr treaz, în mijlocul Carpaţilor. Tot ce mai puteamface acum era să aştept răbdător sosirea zorilor.
Bram Stoker, Dracula, 1897
— 219 —
Capitolul 25
Gara din Amsterdam era pentru mine o destinaţie familiară, dat fiind că trecusem pe acolo de zeci de ori – însă niciodată singură. De fapt, nu călătorisem nicăieri singură, şi, în vreme ce stăteam pe o bancă aşteptând expresul de Paris, am simţit un tremur în inimă, care nu era cauzat în întregime de îngrijorarea pentru tata; fremătam mai degrabă la gândul primei clipe de veritabilă libertate din viaţa mea. Rămasă acasă cu treburile gospodăreşti, doamna Clay era convinsă că am plecat spre şcoală. Barley, aflat deja în drum spre port, credea la fel. Îmi părea rău că sunt nevoită s-o mint pe buna şi plicticoasa doamnă Clay şi regretam chiar mai mult faptul că mă despărţisem de Barley, care îmi sărutase mâna la plecare cu o neaşteptată galanterie şi îmi dăduse una dintre ciocolatele lui, deşi i-am amintit că îmi puteam cumpăra dulciuri olandeze oricând voiam. M-am gândit să-i scriu o scrisoare mai târziu, când toate aceste necazuri se vor fi sfârşit; dar când va veni acel moment, nu ştiam.
Deocamdată, aerul dimineţii dansa şi fremăta în jurul meu. Chiar şi astăzi mi s-a părut reconfortant să merg pe malul canalelor, de acasă până la gară, însoţită de aroma pâinii proaspăt coapte şi de mirosul apei. La gară, pe bancă, mi-am trecut din nou în revistă
