Master James s-a dovedit ceva mai sobru.
— Băiete, nu uita că eşti încă la muncă! Vreau să-mi telefonezi din Amsterdam îndată ce ajungeţi şi, de asemenea, vreau să vorbesc cu menajera. Uite nişte bani pentru biletele de tren şi pentru ceva de mâncare, şi să-mi aduci chitanţele, adăugă cu o sclipire jucăuşă în ochi. Asta nu înseamnă că nu poţi să-ţi iei şi tu o ciocolată olandeză
din gară. Să-mi aduci şi mie una! Nu e la fel de bună ca aceea din Belgia, dar merge. Gata, plecaţi acum şi aveţi grijă.
Cu asta, îmi strânse mâna călduros şi îmi întinse o carte de vizită.
— La revedere, draga mea. Să treci pe la noi atunci când va veni vremea să te gândeşti la o universitate.
Ieşind din biroul lui, Stephen puse mâna pe bagajul meu.
— Să mergem! Avem bilete la trenul de zece şi treizeci, dar n-ar fi rău să plecăm din vreme.
Directorul şi tata se ocupaseră de fiece detaliu, şi m-am întrebat ce alte probe va trebui să mai trec acasă. Acum aveam însă altele de făcut.
— Stephen…
— Oh, spune-mi Barley. Toată lumea îmi zice aşa, râse el, şi m-am obişnuit într-atât, încât mă ia cu fiori când îmi aud numele mic.
Surâsul lui era şi azi la fel de contagios ca ieri.
— Bine. Barley, aş… aş putea să te rog ceva înainte de a pleca?
Îmi făcu semn din cap că da şi am continuat: Aş vrea să mai merg o
— 212 —
dată în Sala Radcliffe. Era atât de frumos acolo şi… şi mi-ar plăcea să văd colecţia despre vampiri. N-am apucat să mă uit deloc la ea.
— Hm, văd că-ţi plac chestiile sinistre. Moştenire de familie, probabil.
Am simţit că roşesc.
— Ştiu.
— Bine. Hai să dăm o fugă, dar pe urmă va trebui să ne grăbim.
Dacă pierdem trenul, master James îmi va bate mie un par în inimă!
De această dată, în Sala Radcliffe era linişte şi foarte puţini vizitatori. Am urcat în viteză scara şi am intrat în cămăruţa în care-l găsisem ieri pe tata. Când am păşit pragul, mi-am înghiţit câteva lacrimi ce-mi urcaseră în gât; cu numai câteva ore în urmă, tata stătuse aici cu acea privire stranie în ochi, iar acum nici măcar nu ştiam unde e.
Mi-am amintit unde aşezase cartea la loc în raft: sub caseta cu craniul, spre stânga. Am trecut cu degetul peste marginea raftului.
Barley şedea alături de mine (ar fi fost imposibil să nu stăm aproape unul de celălalt în spaţiul acela înghesuit, dar aş fi preferat să iasă
puţin în balcon) şi privea cu o nedisimulată curiozitate. Acolo unde ar fi trebuit să se afle cartea, se iţea o gaură, ca un dinte lipsă. Am îngheţat: în niciun caz, sub niciun motiv, tata nu ar fi furat o carte; şi atunci, cine ar fi putut s-o ia? O clipă mai târziu însă, mi-am dat seama că volumul era puţin mai departe. Cineva îi mutase locul de când fusesem eu aici. Se întorsese oare tata pentru a o mai citi o dată? Sau o luase altcineva de pe raft? Am privit cu suspiciune craniul din caseta de sticlă, care mi-a întors însă o uitătură goală, anatomică. Apoi am luat cartea cu grijă; da, iată-i coperta de culoarea osului, cu o panglică de mătase neagră la partea superioară. Am pus-o pe masă şi am deschis la pagina de titlu: Vampires du Moyen Âge, Baron de Hejduke, Bucarest, 1886.
— Ce faci tu cu aiureala asta morbidă? m-a întrebat Barley privind peste umărul meu.
— 213 —
— Tema pentru şcoală.
Aşa cum îmi aminteam, existau mai multe capitole: Vampires de la Toscane, Vampires de la Normandie şi aşa mai departe. Cel care îmi trebuia era ultimul: Vampires de la Provence et des Pyrénées. Oh, Doamne, va fi oare franceza mea suficient de bună? Barley începuse să arunce priviri insistente ceasului. Am urmărit în grabă textul cu degetul, atentă să nu ating fila de culoarea fildeşului sau tiparul excelent. Vampires dans les villages de Provence… Oare ce căutase tata aici? Era absorbit de prima pagină a capitolului când l-am surprins eu. „Il y a aussi une legende…” M-am aplecat mai atentă asupra textului.
De atunci am resimţit de multe ori în decursul timpului acea senzaţie pe care am încercat-o acolo, în Sala Radcliffe. Până în ziua aceea, incursiunile mele pe tărâmul limbii franceze fuseseră pur mecanice, ca rezolvarea unui set de exerciţii matematice. Atunci când desluşeam o expresie nouă era ca şi când treceam puntea spre un nou exerciţiu. Niciodată înainte nu mai experimentasem brusca iluminare stârnită de mesajul care circulă de la cuvânt la creier şi apoi la inimă, nu mai simţisem cum o limbă nouă prinde viaţă chiar sub ochii mei, nu mai trăisem acea deschidere pe care ţi-o dă
înţelegerea, neaşteptata elucidare a sensului cuvintelor citite. De atunci, am mai împărtăşit asemenea momente de revelaţie împreună cu alţi tovarăşi: germana, rusa, latina, greaca şi – doar pentru o oră – sanscrita.
Dar acea dintâi clipă conţinea în ea sâmburele tuturor celorlalte care aveau să urmeze.
— Il y a aussi une legende, am şoptit, şi Barley s-a aplecat pentru a citi şi el.
Când a tradus în engleză, cu glas tare, pasajul ce urma, eu asimilasem deja semnificaţia cuvintelor, cu un icnet mental de surprindere.
— „Există şi o legendă ce spune că Dracula, cel mai nobil şi mai
— 214 —
periculos dintre vampiri, şi-a dobândit puterile nu în Valahia, ci prin intermediul unei erezii în cadrul Mănăstirii Saint-Matthieu-des-Pyrénées Orientales, un lăcaş benedictin fondat în anul de la facerea lumii 1000.” Ce mai e şi asta? întrebă Barley.
— Temă pentru şcoală, am repetat, dar ochii ni s-au întâlnit deasupra cărţii, şi am observat că mă privea ca şi când atunci m-ar fi zărit pentru prima dată. Ştii bine franceza?
— Fireşte. Surâse, îşi aplecă din nou privirea spre carte şi citi în continuare: „Se spune că Dracula vizitează mănăstirea la fiecare şaisprezece ani, pentru a-şi cinsti originile şi pentru a reînnoi acea dominaţie ce i-a permis să trăiască dincolo de moarte”.
— Mai departe, te rog!
— Bine. „Calculele efectuate de fratele Pierre de Provence la începutul secolului al XVII-lea sugerează că Dracula vine la Saint-Matthieu în luna mai, la primul pătrar.”
