vrea să te rog ceva. Când am plecat de la biserică, ai spus că mama ta ar putea avea unele informaţii despre cercetările lui Rossi în privinţa lui Dracula. La ce te-ai referit?
— Simplu: atunci când s-au întâlnit, el i-a zis că a venit în România pentru a studia legenda lui Dracula; în plus, mama credea în această legendă. Poate că ştie despre cercetările lui ceva mai mult decât mi-a spus mie până acum, dar nu sunt sigură. Nu vorbeşte cu plăcere despre subiectul ăsta, iar eu am urmat firul acestei pasiuni a bunului nostru pater familias pe căi ştiinţifice, nu în sânul familiei.
Poate că ar fi trebuit s-o întreb mai multe despre zilele acelea.
— O ciudată omisiune pentru un antropolog, am ripostat ţâfnos.
Acum, convins din nou că era de partea mea, mă simţeam cuprins de toată iritarea ce însoţeşte sentimentul de uşurare. Ochii ei au scânteiat, amuzaţi.
— Touché, Sherlock! O voi întreba cu prima ocazie când o voi vedea.
— Şi când va fi asta?
— Peste vreo doi ani, cred. Preţioasa mea viză nu-mi permite să
— 204 —
mă fâţâi mereu dus-întors între Est şi Vest.
— Dar nu-i telefonezi niciodată, sau nu-i scrii?
Helen holbă ochii la mine.
— Oh, Occidentul e un tărâm atât de inocent! Crezi că mama are telefon? Îţi închipui că scrisorile mele scapă nedeschise şi necitite măcar o dată?
Am rămas tăcut, ruşinat.
— Şi ce document eşti atât de nerăbdător să cauţi, Sherlock? reluă
ea. Este vorba despre bibliografia aceea, despre Ordinul Dragonului? Am văzut-o pe ultima listă din documentele lui Rossi.
E unicul articol pe care nu l-a descris în detaliu. Asta vrei să găseşti?
Avea dreptate, fireşte. Începeam să înţeleg cu un oarecare inconfort amploarea capacităţilor ei intelectuale, şi mintea mi-a zburat visătoare la conversaţiile pe care le-am fi putut avea în circumstanţe mai fericite. Pe de altă parte, perspicacitatea ei nu-mi făcea totuşi o plăcere deosebită.
— De ce vrei să ştii? am contraatacat. Pentru cercetările tale?
— Desigur. Vei lua legătura cu mine la întoarcere?
Dintr-odată, m-am simţit foarte obosit.
— La întoarcere? N-am idee nici măcar în ce voi intra, dar să mai ştiu şi ce voi face când mă voi întoarce! Poate că mă va doborî şi pe mine vampirul atunci când voi ajunge acolo unde am de gând să
ajung.
Voisem să am un ton ironic spunând aceste cuvinte, dar caracterul ireal al întregii situaţii m-a izbit îndată ce le-am rostit.
Iată-mă aici, pe trotuarul din faţa bibliotecii, un loc în care am mai fost de sute de ori înainte, doar că de această dată discutam despre vampiri – ca şi cum aş fi crezut în ei – cu un antropolog român, şi amândoi priveam cum poliţiştii şi echipajele de ambulanţă se înghesuie la locul unei morţi în care fusesem şi eu implicat, cel puţin indirect. Încercam să nu dau atenţie activităţii lor sinistre. Mi-a trecut prin minte faptul că ar trebui să plec de acolo mai repede,
— 205 —
însă fără o grabă vizibilă. Nu-mi puteam permite să fiu reţinut de poliţie, nici măcar pentru câteva ore de interogatoriu. Aveam multe de făcut, în cel mai scurt timp: voi avea nevoie de o viză pentru Turcia, pe care probabil o voi obţine în New York, de un bilet de avion, şi va trebui să las acasă, în siguranţă, o copie a materialelor de care dispuneam deja. Nu aveam ore de susţinut în cursul acestui trimestru, slavă Domnului, dar trebuia să prezint un motiv oarecare celor de la catedră şi să le dau părinţilor mei o explicaţie, ca să nu se îngrijoreze. M-am întors spre Helen.
— Domnişoară Rossi, dacă nu vei mai spune nimănui despre toate acestea, promit să iau legătura cu tine imediat ce mă voi întoarce. Până atunci, îmi mai poţi spune şi altceva? Crezi că există
o modalitate de a lua legătura cu mama ta înainte de a pleca?
— Nu pot, decât prin intermediul scrisorilor. Şi, în plus, mama nu ştie engleza. Când mă voi întoarce acasă, peste doi ani, o voi întreba eu însămi.
Am oftat. Doi ani era mult, inimaginabil de mult. Deja simţeam un fel de anxietate la gândul că mă voi despărţi de acest partener de câteva zile – de câteva ore, de fapt –, singura persoană care, în afară
de mine, ştia ceva despre natura dispariţiei lui Rossi. Odată ce ne vom despărţi, voi fi singur, pe cont propriu, într-o ţară la care până
acum aproape, că nici nu mă gândisem vreodată.
— Domnişoară Rossi, îţi mulţumesc pentru că te-ai coborât, câteva zile, la mintea unui lunatic. Dacă mă voi întoarce cu bine, în mod cert îţi voi da de ştire. Adică… poate… dacă îl voi aduce şi pe tatăl tău în siguranţă…
Helen a schiţat un gest vag cu palma înmănuşată, ca şi cum întoarcerea lui Rossi nu era un subiect de interes pentru ea, dar apoi a întins-o spre mine şi ne-am strâns mâinile cordial. Am avut atunci senzaţia că acela era ultimul meu contact cu lumea, aşa cum o cunoşteam eu.
— La revedere, mi-a spus. Îţi doresc numai succes în cercetările
— 206 —
tale.
Şi se întoarse, dispărând în mulţime. Şoferul ambulanţei închidea acum uşile. M-am întors şi eu şi am pornit pe trepte în jos. La nici cincizeci de metri de bibliotecă, m-am oprit şi am privit înapoi, sperând să-i zăresc silueta în jachetă neagră printre spectatori şi trecători. Spre surprinderea mea, am văzut-o grăbindu-se spre mine; obrajii îi străluceau într-o nuanţă rubinie, iar în ochi avea o expresie imperioasă.
— M-am mai gândit, îmi spuse şi apoi se opri, trăgând adânc aer în piept. Lucrurile astea mă privesc pe mine, mai mult decât orice altceva. Privirea ei o susţinu pe a mea direct, provocator. Încă nu ştiu cum am să procedez, dar cred că voi veni cu tine.
