— 196 —
şi ferestruici minuscule. Dormitorul în care fusese găzduit tata avea draperii albastre; al meu – spre infinita mea satisfacţie – avea un pat înalt cu baldachin.
Am despachetat, ne-am împrospătat puţin feţele în chiuveta galben-deschis din baia comună şi am plecat să-l întâlnim pe master James, directorul care ne aştepta în biroul său, la celălalt capăt al clădirii. Era un om plăcut, amabil, cu păr cărunt şi o cicatrice pe unul dintre pomeţi. Mi-a plăcut strângerea lui de mână şi expresia din ochii mari şi uşor bulbucaţi. Părea să nu considere deloc neobişnuit faptul că-l însoţeam pe tata la conferinţă şi chiar a sugerat să fac un tur al colegiului în după-amiaza aceea, împreună
cu asistentul său. Acesta, a precizat el, este un tânăr gentleman bine pregătit şi foarte îndatoritor. Tata a fost de acord; el avea să fie ocupat cu întrevederile, aşa că, de ce să nu fac eu cunoştinţă cu frumuseţile locului, dacă tot mă aflam aici?
La ora trei fix m-am prezentat la întâlnire, cu bereta într-o mână
şi un carneţel în cealaltă, fiindcă tata sugerase să iau notiţe pentru o eventuală lucrare şcolară. Ghidul meu era un student deşirat, cu părul de culoarea paiului, pe care master James mi l-a prezentat numindu-l Stephen Barley. Mi-au plăcut mâinile lui subţiri, cu vene albastre, şi puloverul gros, de lână, cu care era îmbrăcat. Faptul că
am străbătut curtea alături de el mi-a dat sentimentul că sunt acceptată temporar în acea comunitate de elită. Mi-a stârnit totodată
primul vag fior sexual, impresia fugară că, dacă mi-aş strecura mâna în palma lui, o uşă s-ar deschide undeva în lungul zid al realităţii cunoscute mie, fără putinţa de a mai fi închisă vreodată. I-am explicat că dusesem o viaţă foarte ferită – atât de ferită, încât îmi dau seama acum că nici la aproape optsprezece ani, câţi aveam atunci, nu-i conştientizam limitele extrem de strânse. Micul val de rebeliune pe care l-am simţit mergând alături de un arătos student la Oxford mi s-a părut o frântură de melodie venită dintr-o civilizaţie necunoscută. Dar am strâns în mână carnetul de notiţe,
— 197 —
m-am agăţat ferm de copilăria mea şi l-am întrebat de ce curtea era acoperită în mare parte cu dale din piatră în loc de iarbă. Stephen Barley a surâs privind în jos spre mine.
— Ei bine, nu ştiu. Nimeni n-a mai întrebat asta până acum.
M-a condus apoi în sala de mese, o încăpere înaltă, în stil Tudor, plină de mese din lemn, şi mi-a arătat locul în care tânărul conte de Rochester crestase ceva obraznic în lemnul unei bănci, în timp ce mânca acolo. Sala era mărginită de ferestre plumbuite, fiecare având în centru câte o străveche scenă de binefacere: Thomas Becket îngenunchind lângă un muribund, un preot în veşmântul lui lung, miluind cu supă un şir de săraci, un doctor medieval bandajând piciorul unui bolnav. Deasupra băncii Rochester era o scenă pe care n-am reuşit s-o descifrez, un bărbat cu o cruce la gât şi un băţ într-o mână, aplecându-se peste ceea ce părea a fi o grămadă de zdrenţe negre.
— Da, asta este într-adevăr o curiozitate, îmi spuse Barley. Şi suntem foarte mândri de ea. Vezi tu, bărbatul acesta este un dascăl din primii ani de existenţă a colegiului, şi în scena aceasta înfige o ţepuşă din argint în inima unui vampir.
Pentru o clipă am rămas fără grai, privindu-l fix.
— Erau vampiri la Oxford pe atunci? am întrebat în cele din urmă.
— N-aş putea să-ţi spun, răspunse el zâmbind. Dar tradiţia menţionează că primii învăţaţi ai colegiului au contribuit la apărarea teritoriilor din jur împotriva vampirilor. De fapt, au consemnat o serie de informaţii referitoare la vampiri – chestii bizare pe care le poţi vedea şi astăzi în Sala Radcliffe, de vizavi.
Legenda spune că primii profesori nu acceptau în incinta colegiului nicio carte pe teme oculte, astfel că acestea au fost depozitate în diverse alte locuri, sfârşind în cele din urmă aici.
Brusc, mi-am amintit de Rossi şi m-am întrebat dacă el văzuse scrierile respective.
— 198 —
— Există vreo posibilitate de a afla numele studenţilor care au învăţat aici în trecut… să zicem cu cincizeci de ani în urmă? Şi al doctoranzilor?
— Desigur. Stephen Barley se uită nedumerit la mine, dar adăugă: Îl pot întreba eu pe director, dacă vrei.
Am simţit că roşesc – un veritabil blestem al tinereţii mele.
— Oh, nu. Nu e nimic important. Dar aş vrea… Pot să văd datele despre vampiri?
— Aşa deci, îţi plac lucrurile înspăimântătoare! Adevărul e că n-ai prea multe de văzut – câteva volume vechi şi o sumedenie de cărţi cu coperte din piele. Dar, cum vrei. Acum mergem să vizităm biblioteca colegiului – în niciun caz n-o poţi rata –, şi apoi te voi conduce spre Sala Radcliffe.
Biblioteca era, fireşte, una dintre comorile universităţii. De atunci, din acea zi a tinereţii mele, am văzut majoritatea colegiilor, cunoscându-le pe unele dintre ele cât se poate de bine, am rătăcit prin capelele şi bibliotecile lor, am susţinut cursuri în sălile de clasă
şi am băut ceai în saloanele lor. Pot spune însă cu mâna pe inimă că
nimic nu egalează acea primă bibliotecă pe care am vizitat-o, exceptând poate capela Colegiului Magdalen, cu decoraţiile sale divine. Am intrat mai întâi într-o sală de lectură înconjurată de vitralii, ca un imens terariu, în care studenţii – plante rare, prizoniere – şedeau în jurul unor mese aproape la fel de vechi ca însuşi colegiul. Lămpi stranii atârnau din plafon, iar în colţuri, înălţate pe piedestaluri, se aflau globuri enorme din vremea lui Henric al VIII-lea. Stephen Barley mi-a arătat numeroasele volume ale primului Oxford English Dictionary, înşirate de-a lungul unui perete; pe celelalte rafturi se zăreau atlase datând din veacuri variate, arhondologii şi lucrări de istorie a Angliei, cărţi în greacă şi latină din toate perioadele de viaţă a colegiului. În centrul sălii, pe un podium sculptat în stil baroc, trona o uriaşă enciclopedie, iar aproape de intrarea în sala următoare se afla o vitrină din sticlă în
— 199 —
care am văzut un volum foarte vechi şi masiv, despre care Stephen mi-a spus că era o Biblie Gutenberg. Deasupra, o lucarnă circulară
ca un oculus dintr-o biserică bizantină lăsa să pătrundă până la noi, în dâre prelungi, razele soarelui. Stoluri de porumbei zburau dincolo de ea. Lumina prăfoasă încălzea studenţii care citeau la mese, învăluindu-le tricourile groase şi feţele concentrate. Era un paradis al educaţiei, şi m-am rugat să ajung şi eu cândva aici.
Încăperea următoare era o sală vastă, cu logii, scări în spirală şi un vechi luminator din sticlă. Toţi pereţii erau îmbrăcaţi în cărţi, de sus până jos, de la podeaua din piatră până la plafonul boltit. Am văzut acolo hectare întregi de cărţi legate elegant în piele, sumedenie de mape, mii de mici volume din secolul al XIX-lea, de un roşu-întunecat. Oare ce scrie în toate aceste cărţi? – m-am întrebat. Aş înţelege eu ceva din ele? Mă mâncau palmele să iau câteva de pe rafturi, dar nu îndrăzneam să ating asemenea opere de artă. Nici nu eram sigură dacă mă aflam într-o bibliotecă sau într-un muzeu. Probabil că emoţia mi se citea pe faţă, fiindcă deodată l-am văzut pe însoţitorul meu zâmbind amuzat.
— Nu-i rău, aşa-i? Înseamnă că eşti şi tu un şoarece de bibliotecă.
Dar, să mergem! Ai văzut ce-a fost mai important. Acum să ne îndreptăm spre Sala Radcliffe.
Lumina aspră a zilei şi şuierul maşinilor trecând în viteză, după
liniştea din bibliotecă, mi se părură mai stridente ca niciodată.
Totuşi, a trebuit să le fiu recunoscătoare pentru un dar neaşteptat: traversând grăbiţi prin traficul intens, Stephen mi-a luat mâna, trăgându-mă după el. Îl puteam considera un frate mai mare, protector şi autoritar, dar ceva din atingerea palmei sale calde stârni în mine un tremur care persistă chiar şi după ce îmi dădu drumul.
Eram sigură, privindu-i profilul vesel, aparent neschimbat, că
mesajul fusese trimis într-o singură direcţie; dar pentru mine era suficient faptul că îl primisem.
Sala Radcliffe, aşa cum ştie orice anglofil, este una dintre
— 200 —
