Mi-am înăbuşit o exclamaţie şi am mers mai departe.
— Eu am să mă duc la rafturile de sus. Ce părere ai despre etajul şapte? Acolo e cu adevărat linişte. Să nu urci şi tu cu mine. Probabil că preferă să mă urmărească pe mine, dacă sunt singură; tu eşti mai puternic.
— În niciun caz n-ai să faci aşa ceva! am replicat. Aflarea unor noi informaţii despre Rossi este problema mea.
— Aflarea unor noi informaţii despre Rossi este exact problema mea, ripostă ea. Te rog să nu-ţi închipui că-ţi fac o favoare, domnule Comerţ Olandez.
Am privit-o pieziş. Începeam să mă obişnuiesc cu umorul ei aspru, şi ceva din curbura obrazului în apropierea nasului aceluia lung şi drept îmi părea aproape jucăuş.
— Bine. Dar o să fiu imediat în spatele lui, aşa că, dacă dai de necaz, voi fi acolo într-o fracţiune de secundă pentru a-ţi sări în ajutor.
La intrarea în bibliotecă ne-am despărţit cu o evidentă
cordialitate.
— Succes în cercetările tale, domnule Olandez, spuse Helen strângându-mi mâna în palma ei înmănuşată.
— 187 —
— Succes şi ţie, domnişoară…
— Sst! făcu ea şi se depărtă.
M-am retras în dreptul catalogului şi am tras un sertar la întâmplare, pentru a părea ocupat: de la Ben Hur la Benedictin. Cu fruntea plecată spre fişe, puteam vedea încă biroul de recepţie; Helen ceruse un permis de intrare la rafturi şi aştepta, cu spatele înalt şi zvelt întors ferm spre marea deschidere a sălii. Apoi l-am văzut pe bibliotecar strecurându-se la celălalt capăt al încăperii, pe lângă cea de-a doua secţiune a catalogului. Ajunsese deja la litera H, când Helen deschise uşa ce dădea spre rafturi. Cunoşteam uşa aceea pe de rost, intram şi ieşeam pe ea aproape în fiecare zi, dar niciodată
nu mi se păruse atât de ameninţătoare ca astăzi. În timpul zilei stătea deschisă, dar, alături, un supraveghetor verifica permisele de intrare. Într-o clipă, silueta întunecată a lui Helen dispăru pe scările de metal. Bibliotecarul zăbovi un minut la litera G, apoi căută ceva în buzunarul hainei – probabil că avea un permis de liberă trecere –, arătă supraveghetorului un cartonaş şi se făcu la rândul lui nevăzut, ieşind pe uşă.
Am dat fuga la biroul de recepţie.
— Aş vrea să intru la rafturi, vă rog, i-am spus femeii de serviciu.
N-o mai văzusem niciodată până atunci – era extrem de lentă, şi mi s-a părut că a trecut o veşnicie până ce mâinile ei grăsuţe au bâjbâit printre formularele galbene, înainte de a-mi înmâna unul. În sfârşit, am trecut şi eu de uşă şi, precaut, am pus piciorul pe prima treaptă, privind în sus. De la fiecare etaj se vedea doar următorul, printre barele metalice ale scării, dar nimic mai mult. Nici urmă de bibliotecar deasupra mea şi niciun sunet.
M-am strecurat până la etajul al doilea, pe lângă secţiunile de economie şi sociologie. Nici la al treilea n-am văzut nimic, cu excepţia unei perechi de studenţi. La patru am început să mă
îngrijorez cu adevărat. Era prea linişte. N-ar fi trebuit s-o las pe Helen să se ofere ca momeală. Brusc, mi-am amintit ce-mi povestise
— 188 —
Rossi în legătură cu prietenul său, Hedges, şi am grăbit imediat pasul. La etajul cinci – arheologie şi antropologie – erau o sumedenie de studenţi, probabil un fel de grup de studiu, căci îşi comparau în şoaptă notiţele. Prezenţa lor m-a mai liniştit puţin; nimic înspăimântător nu s-ar putea petrece la doar două etaje mai sus. La şase am auzit paşi deasupra, iar la şapte – cel de istorie – m-am oprit, neştiind cum să intru printre rafturi fără a fi observat.
Bine măcar că etajul îmi era bine cunoscut; era domeniul meu şi puteam spune cu ochii închişi unde se afla fiecare scaun şi fiecare nişă, fiece şir de cărţi. La început şi aici părea să domnească liniştea de la celelalte etaje, dar, după o clipă, am prins o frântură de conversaţie înăbuşită ce se auzea dintr-un colţ. M-am apropiat, trecând de Babilon şi Asiria, păşind cât mai uşor. Apoi am sesizat vocea lui Helen, urmată de o alta, iritantă, care trebuie să fi fost a bibliotecarului. Inima mi s-a strâns. Se aflau la secţiunea medievală
– acum eram sigur de asta –, şi m-am apropiat pentru a auzi ce vorbeau, deşi nu puteam risca să mă las observat. Păreau să se afle în dreapta mea, de cealaltă parte a rafturilor.
— Am dreptate? întrebă Helen pe un ton ostil.
Vocea şuierată răsună din nou:
— Nu ai niciun drept să scormoneşti prin acele cărţi, tânără
domnişoară.
— Acele
cărţi?
Proprietatea
universităţii?
Cine
sunteţi
dumneavoastră, pentru a-mi interzice mie accesul la nişte cărţi ce aparţin universităţii?
Vocea individului se auzi furioasă şi dulceagă în acelaşi timp:
— Nu trebuie să-ţi bagi nasul în asemenea cărţi. Nu sunt cărţi pe care să le citească o tânără domnişoară. Predă-le acum şi vom uita întregul incident.
— De ce le vrei atât de tare? răsună glasul limpede şi ferm al lui Helen. Au poate ceva de-a face cu profesorul Rossi?
Ghemuit în spatele feudalismului englez, nu ştiam dacă să mă
— 189 —
chircesc de spaimă sau să izbucnesc în urale. Indiferent ce credea despre toate astea, Helen era cel puţin intrigată de situaţie. Se părea că nu mă consideră chiar smintit. În plus, era dispusă să mă ajute, fie şi numai pentru a obţine informaţii despre Rossi în propriul beneficiu.
