— Ar putea fi vorba despre o depresie, desigur. Dar acum înţeleg ce vrei să spui. Scrisorile lui au un aer… un ton logic şi cumpătat,
— 181 —
exact ca toate celelalte lucrări ale sale. În plus, poţi înţelege multe din ceea ce scrie un istoric; îi ştiu bine cărţile. Sunt rezultatul unei gândiri stabile şi limpezi.
Ne-am întors la servieta mea şi la scrisori; mi-era teamă să le las singure chiar şi timp de câteva minute. Helen pusese toate hârtiile înapoi în plic, în ordinea iniţială, neîndoielnic. Ne-am aşezat amândoi în strană, aproape amical.
— Să presupunem că în dispariţia lui ar fi implicată o forţă
supranaturală, m-am aventurat. Nici mie nu-mi vine să cred ce spun, dar hai să presupunem, de dragul discuţiei. Ce consideri că ar trebui să facem în continuare?
Profilul ei, ferm şi gânditor, se contura clar în lumina slabă, aproape de mine.
— Nu văd cum ar putea ajuta asta într-o investigaţie modernă a problemei, dar, dacă ar fi să ne luăm după preceptele tradiţiei, ar trebui să presupunem că Rossi a fost atacat şi răpit de un vampir, care ori l-a ucis, ori – mai degrabă – l-a contaminat cu blestemul morţilor vii. Trei atacuri în care sângele tău intră în contact cu sângele lui Dracula sau al unuia dintre discipolii lui te transformă în vampir pe vecie. Dacă a fost deja muşcat o dată, va trebui să-l găseşti cât mai rapid posibil.
— Dar de ce ar fi apărut Dracula tocmai aici? Şi de ce să-l răpească pe Rossi? De ce să nu se mulţumească doar să-l atace şi să-l contamineze, astfel ca nimeni să nu-şi dea seama ce s-a întâmplat?
— Nu ştiu. În conformitate cu legenda, este un comportament neobişnuit. Înseamnă că Rossi prezintă – dacă asta este o situaţie supranaturală – un interes deosebit pentru Vlad Dracula. Poate este chiar o ameninţare pentru el.
— Şi faptul că eu am găsit cartea aceea şi am adus-o la el crezi că
a avut vreo legătură cu dispariţia lui?
— Logica îmi spune că e o idee absurdă. Dar, ezită ea şi îşi împături cu grijă mănuşile în poală, mă întreb dacă nu există cumva
— 182 —
o altă sursă de informaţii pe care o trecem cu vederea.
În tăcere, i-am mulţumit pentru pluralul subînţeles.
— Care anume?
Oftă şi îşi despături din nou mănuşile.
— Mama.
— Mama ta? Dar ce-ar putea să ştie ea despre…
Abia începusem întrebarea, când o schimbare a luminozităţii şi un uşor curent de aer m-au determinat să mă întorc. De unde stăteam, puteam vedea uşa bisericii fără a fi zărit de cei care intrau, fiind în acelaşi punct de observaţie pe care-l alesesem pentru sosirea lui Helen. Acum am observat o mână strecurată printre cele două
uşi, urmată de o figură ascuţită, osoasă. Bibliotecarul ciudat privea în biserică.
Nu pot descrie senzaţia pe care am avut-o acolo, în biserica aceea tăcută, când chipul individului a apărut în uşă; am văzut brusc imaginea unui animal cu botul ascuţit, care amuşină şi pândeşte –
un şobolan sau o nevăstuică. Alături de mine, Helen încremeni, cu ochii aţintiţi spre intrare. Într-o clipă, insul avea să ne prindă urma.
Dar mi-am dat seama că aveam o secundă sau două la dispoziţie, aşa că, fără zgomot, am luat într-o mână servieta şi teancul de hârtii, cu cealaltă am apucat-o pe Helen de braţ – nu mai era cazul să-i cer permisiunea – şi am tras-o din marginea rândului de scaune spre zidul lateral. Acolo era o uşă deschisă, ce dădea într-o cămăruţă.
Am intrat şi am închis uşa în linişte. Cu spaimă am observat că nu se putea încuia pe dinăuntru, deşi exista o broască metalică.
În cameră era mai întuneric decât în biserică. În mijloc se afla un vas de botez, iar vreo două bănci tapiţate mărgineau pereţii. Tăcuţi, ne-am privit în ochi. Nu puteam descifra nimic pe chipul ei, cu excepţia faptului că părea pe cât de atentă şi de sfidătoare, pe atât de speriată. Fără cuvinte sau gesturi inutile, am trecut în spatele vasului de botez, iar Helen puse o mână pe el pentru a se sprijini.
După un minut, deja nu mai puteam sta locului; i-am dat ei hârtiile
— 183 —
şi m-am apropiat de gaura cheii. Privind prin ea, l-am văzut pe bibliotecar lângă o coloană. Chiar semăna cu o nevăstuică, privind printre şirurile de scaune cu nasul ridicat în aer. Brusc se întoarse în direcţia mea, şi am făcut un pas înapoi. Apoi un pulover liliachiu se interpuse între el şi gaura cheii. Era una dintre doamnele de la altar; îi puteam auzi vocea joasă şi amabilă.
— Vă pot ajuta cu ceva?
— Caut pe cineva, răspunse bibliotecarul cu o voce ascuţită, şuierătoare, prea sonoră pentru un lăcaş de rugăciune. Am… aţi văzut cumva intrând aici o tânără într-un costum de culoare neagră? Brunetă?
— Da, într-adevăr. Amabilă, femeia privi şi ea în jur şi adăugă: A fost aici o persoană care semăna cu cea descrisă de dumneavoastră.
Era împreună cu un tânăr şi şedeau pe un rând din spate. Dar acum în mod evident nu mai sunt aici.
Nevăstuică se răsucea de colo-colo.
— Nu s-ar putea ascunde într-una dintre cămăruţele acelea?
— Să se ascundă? Doamna în liliachiu se întoarse şi ea spre noi.
Sunt sigură că nu se ascunde nimeni în biserica noastră. Nu vreţi să
chem preotul? Aveţi nevoie de ajutor?
Bibliotecarul dădu înapoi.
